Se fac 60 de ani – atîţia, susţine Malraux că sînt necesari pentru a deveni un om – de cînd am fost trimis la „munca de jos“ ca frezor necalificat la uzinele Timpuri Noi; redactor la Scînteia Tineretului, aveam de plătit pentru un unchi (aşa scrie într-o nuvelă de-a mea şi nu vă cer să mă credeţi) care, dansator la Viena, fusese fişat ca spion de organele noastre; mi s-a spus că plec într-o probă de foc pentru a-mi dovedi devotamentul; nu am crîcnit; aveam 20 de ani, făcusem un an la Litere, fără frecvenţă, dădusem examen la latina vulgară cu o somitate ca I. Fischer, care mă sfătuise să mă ţin de carte că aş fi dotat; eu ţineam să-mi dovedesc devotamentul, îmi îmbrăcam nişte pantaloni foarte uzaţi, dar nu rupţi, luam tramvaiul nr. 1 pe care scria: Abator – Timpuri Noi şi coboram la capătul liniei; intram în uzină pontînd atent la poartă ca să ajung apoi pe mîinile unui frezor sever, nea Dinu (aşa l-am numit într-o altă nuvelă, dar nu trebuie să mă credeţi, poate îl chema altfel). Nu era deloc bătrîn, nici înţelept, nici mare pedagog la „şcoala vieţii“ – cum cerea literatura vremii – cu atît mai puţin just politiceşte, nu ţinea cu puterea, nici nu o ignora, cu mine nu făcea ideologie, nu se dădea hegemon şi „clasă muncitoare“; esenţial era că nu avea încredere – şi bine făcea – în calităţile mele de ucenic, nu-mi dădea pe mînă nici o piesă, mă ţinea lîngă el în tăcere şi din cînd în cînd mă trimitea la sculărie după cîte un fleac; mă duceam cu avînt fiindcă acolo găseam, la ghişeu, o fată voinică şi apetisantă cu care mă înţelegeam din ochi că ne sîntem dragi; vă atrag atenţia că – precum mi-a lăsat cu vorbă de bază o mătuşă de-a mea – eu nu mă laud, eu povestesc. În nuvela aceea, despre viaţa mea la Timpuri Noi – care viaţă? şase luni, din primăvara lui ’50 pînă în toamnă cînd am plecat în armată, cîntînd pe stradă „Avem în inimi alte destine“ – am inventat un întreg conflict cu nea Dinu, un conflict complex, cum nu se prea cerea, scoţînd din el un muncitor şi viclean, şi „reacţionar“, şi demn, la care cenzura în ’73 nu a avut obiecţii, dar Paul Georgescu, cu ironiile lui devastatoare, mi-a tratat-o ca bună să figureze într-un „Cuore“ socialist.

Vă scriu toate acestea nu ca să îmi citiţi nuvelele – în viaţa mea n-am cerut cuiva să mă citească, mi-ar cădea limba... – ci pentru a vă comunica, dacă nu o ştiţi, că în zilele acestea s-a demolat uzina Timpuri Noi. E singura veste care m-a extras din relectura Însemnărilor din subterană ale lui Dostoievski (Dosto cum îl numesc mai tinerii azi). Nu a apărut nicăieri la tele sau pe prima pagină această dărîmare, am găsit-o undeva, în pagina 9 a Adevărului de duminică, sub titlul „Uzina Timpuri Noi, aur pentru căutătorii de fier“. Două fraze spun totul: „Copii, bunici, părinţi, toţi răscolesc prin moloz pentru a aduna şi cea mai mică bucăţică de fier. Ba, mai mult, pentru că nu reuşesc să care în spate tot ce găsesc, îşi cheamă prietenii sau rudele cu maşini“. În final, un fost angajat al uzinei îi încredinţează reporterului George Ciubotaru: „...chiar nimic nu a fost bun? Îmi vine să plîng“. Ca fost angajat la Timpuri Noi mie nu-mi vine să plîng. Din nou nu crîcnesc, nu icnesc, ca în faţa unei imprescriptibile fantasmagorii din viaţa fiecăruia. Nu o demolez. Asta am vrut s-o ştiţi, azi-dimineaţă, cînd ninge cu acea intensitate care te îndeamnă să ceri iubitei să te înveţe filozofie. Mîine dimineaţă, dacă nu mai ninge, iau un taxi şi mă duc să văd acel loc, azi, viran.