– II. Automate –

Recitind în numărul trecut din O mie și una de nopți, am văzut drumul lui Mussa (Musa ibn Nusair, guvernatorul arab al provinciilor din Africa de Nord) către Cetatea-de-Aramă, oraș antic din deșertul de la marginea apuseană a lumii arabe, înghețat cîndva, cu bogățiile și oamenii lui mumificați, într-un stop-cadru.

Drumul emirului musulman, puțin după anul 700, printr-un tărîm plin de vestigii ale lumii grecești și romane (și egiptene, și berbere…) este punctat de întîlniri cu obsedanții idoli, statui clasice, inacceptabile în civilizația aniconică a islamului, dar cu atît mai impresionante. Expediția dă de o statuie ecvestră pe un deal și de un demon înaripat în vîrful unei coloane (cam ca un sfinx al grecilor din Cyrene). Dintr un palat abandonat, spune Șeherezada, Mussa își însușește o masă de marmură. Asta reflectă un episod istoric relatat de Ibn Abd al-Hakam (secolul IX), care zice că Musa s-a întors cuceritor din Andaluzia la Damasc cu ostatici vizigoți și o masă extraordinară, făcută de djinn-ii lui Solomon. (În realitate ea fusese luată cîndva de romani de la Ierusalim și dusă la Roma, apoi luată de goți de la Roma și dusă în Spania…) Această masă fusese furată de un general al lui Musa, Tariq, de pe lîngă Toledo, ceea ce ne-ar putea ajuta la localizarea Cetății-de-Aramă. Punînd cap la cap toate sursele medievale, Cetatea trebuie să fi fost pe coasta atlantică a Marocului, unde Mussa poate să fi coborît după cucerirea Tangerului.

Alt tip de vestigii întîlnite de emir sînt inscripțiile grecești. Ele sînt descifrate de un preaînțelept șeic, ca să zic așa, epigrafistul expediției, care cunoaște toate limbile și toate alfabetele; traducerea lui H. Grămescu din 1001 ne spune că el vorbea grecește, indienește, evreiește, etiopenește, persienește și în graiul de la Sudan. Iată că latină nu știa, un incult. Toate inscripțiile astea se dovedesc a fi fost puse de conducători străluciți din trecut, cuprinși de îndoieli că or să-și poată lua avuțiile în mormînt. Povestea precizează că, după citirea fiecărei inscripții – chiar dacă morala e cu desăvîrșire repetitivă –, Mussa, om bun și politicos, varsă lacrimi amare, respectiv leșină de durere. Și mai important: cînd își vine în simțiri, Mussa dispune invariabil ca inscripția să fie copiată cu grijă. (Un arheolog reține deci că nu se poate fără epigrafist, că în toate științele istorice e nevoie de un strop de empatie și că toate observațiile se înregistrează.)

O altă inscripție se află chiar lîngă regina Cetății-de-Aramă, cea cu ochii de mercur, și spune că toate avuțiile Cetății pot fi luate, dar ea însăși este intangibilă. Mussa încarcă deci cîte bogății poate, dar o lasă pe regină in situ. Unul din membrii expediției, căutătorul de comori din Damasc, dă însă să i jefuiască bijuteriile și e străpuns fără în-tîrziere de săbiile și de sulițele a două statui-roboți care o păzesc. E scena-cheie a poveștii, născută din impactul asupra arabilor al imensei abilități mecanice a celor vechi. Tratatul grec Pneumatica, al lui Heron din Alexandria, pe care oricine trebuie să-l răsfoiască, descrie de pildă tot felul de mașinării și păpuși, păsări mecanice cîntătoare, o orgă cu apă, un motor cu abur, uși de templu mișcate cu scripeți subterani și multe altele. În 1001, obsesia pentru automate și tehnologie e clară: drumul spre Cetate tocmai fusese arătat de un călăreț de bronz ce pivotează deodată, indicînd cu brațul întins direcția corectă. (Nu e brațul acesta întins într-un gest de adresare a armatei, ca, pe Capitoliu, al lui Marcus Aurelius călare?) Un incident din vremea cuceririi Andaluziei de către arabi apare în cronica latină a lui Isidor din Beja. Cînd Musa ibn Nusair (cel istoric) a venit cu corabiile din Africa, zice Isidor, el a văzut pe coasta spaniolă o statuie sus pe o coloană de marmură, al cărei braț părea să indice intrarea în portul Cádiz. E clar o statuie romană, pre-creștină. În alte cronici de secol IX, care menționează Cetatea-de-Aramă, acest călăreț trage două săgeți și omoară doi din oamenii lui Musa. În fine, un alt călăreț automat, aparent un basorelief, permite deschiderea porților Cetății-de-Aramă, după ce cuiul din buricul său e frecat de 12 ori. (Alt învățămînt arheologic – mare atenție la nombrilism.)

După unele surse medievale, Cetatea-de-Aramă ar fi fost construită de Alexandru cel Mare; altele o atribuie unui faraon. Dar povestea Șeherezadei cuprinde un detaliu interesant. Numele reginei apare în majoritatea versiunilor (și în traducerea românească) drept Tadmor. Asta plasează episodul în lumea solomonică, pentru că, în unele tradiții islamice, Solomon a construit Tadmor (la marele exeget al Coranului, Al-Tabari, folosind o fîntînă de bronz lichid). Tadmor este numele arab al Palmyrei, celebra cetate din Siria. Yaqut, în geografia sa, povestește pe larg despre Madinat al-Nuhas (Cetatea-de-Aramă/alamă/bronz), dar pomenește și corpul unei prințese, găsit la cucerirea Tadmorului de către ultimul calif omeiad (corp care este poate o amintire livrescă a reginei Zenobia a Palmyrei). O altă aluzie solomonică din 1001 ține de podeaua palatului din Cetatea-de-Aramă, care arăta „ca apa“, ceea ce trimite direct la un ingenios mozaic menționat în Coran (27: 44) ca admirat de regina din Saba în palatul lui Solomon.

Expediția se întoarce pînă la urmă la Damasc cu 12 vase de aramă în care Solomon a închis demonii. De aici vreau să extrag o ultimă observație arheologică. Pescarii din Karkar (lîngă Leptis Magna romană), spune 1001, scoteau din mare frecvent asemenea recipiente și le deschideau (demonul ieșea ca un abur des…). Odată golite, le foloseau ca să fiarbă peștele. Artefactele antice merită mai mult. Iar poveștile Șeherezadei merită recitite.