Anul acesta, întreaga Europă civilizată comemorează împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci. Mai mult mai mai puțin cultivați, oamenii de azi și-l amintesc pe Leonardo pentru diferite motive. Cred că cei mai mulți știu despre el că a imaginat elicoptere, submarine și costume de scafandru, ceea ce e uluitor pentru un biet medieval (azi, nu e cazul să o mai spun, medievalii au presă proastă). În orice caz, în lumea ideilor primite de-a gata, e corect să te minunezi că un om venit din miezul secolului al XV lea a desenat asemenea schițe. Amatorii de ocultism se uită la „Cina cea de taină“ și văd semne ascunse, mesaje enigmatice, adevăruri interzise (unii fac milioane de euro scriind despre asemenea prostii). Amatorii de matematici și proporții îi analizează desenele și geometriile – „omul vitruvian“ este deja un brand, îl găsești reprodus peste tot, pe tricouri, afișe, coperți de reviste. În fine, amatorii de pictură se mulțumesc să-i admire lucrările și să guste misterul cu care era în stare să le înzestreze, pic-tînd în maniera „sfumato“.

Leonardo este autorul faimoasei aserțiuni după care pictura este un produs al minții și impresia mea este că, de fapt, nu despre pictură este această frază, ci despre minte. Grija lui Leonardo pentru minte este mereu detectabilă în notele sale: „Așa cum orice este divizat se prăbușește, și o minte care rămîne divizată între mai multe discipline de studiu este slabă și confuză“ – notează el, la un moment dat. Cum relativitatea contururilor se constată cel mai bine în mișcare, Leonardo era convins că pictura trebuie să exploreze mișcarea. Pînă și stările psihice sînt, de fapt, forme de mișcare – am găsit în notele lui o observație care m-a pus pe gînduri: „Tristețea este o formă de mișcare a creierului“. Știu că Leonardo visa o catedrală în formă de craniu. Poate că obsesia lui pentru minte, pentru creier, a determinat acest vis. Cel mai trist vis despre care am auzit vreodată…

În vremurile povestite de Homer, zeii mergeau pe jos și stăteau de vorbă cu oamenii. Oricînd un atenian putea întîlni un zeu la colțul străzii sau în piață. Așa s-a dus vorba prin istorie, iar noi, astăzi, nu știm ce să credem – o fi fost sau n-o fi fost așa? Însă nu mai e nici o îndoială că, în vremea Renașterii italiene, genialii chiar se plimbau pe străzile orașelor sau pe drumurile dintre acestea și puteau fi întîlniți oriunde. În fond, povestea Renașterii poate fi foarte legitim scrisă ca o poveste a întîlnirilor întîmplătoare sau nu ale unor geniali cu alții asemenea lor. Una dintre cele mai fascinante întîlniri de acest gen s-a petrecut în 1502, spre toamnă, și o evoc aici propunîndu-vă o amintire despre Leonardo.

Cesare Borgia conducea armata sa alcătuită din mercenari printre dealurile agreabile ale provinciei Romagna, cucerind oraș după oraș, plănuind să își întemeieze propriul regat chiar acolo, în nordul Italiei. Dacă cineva ar fi întîlnit acea armată în marș și ar fi fost cît de cît familiar cu un „Who’s who“ al Renașterii, i-ar fi recunoscut pe Leonardo da Vinci și pe Machiavelli printre însoțitorii teribilului gonfalonier. Cesare Borgia – Machiavelli – Da Vinci: un trio bizar. Relațiile dintre ei erau pe cît de apropiate, pe atît de complicate.

Cesare Borgia avea 27 de ani. La 18 ani ajunsese deja cardinal, dar nu avea nici o legătură cu cele sfinte. Înaltul scaun bisericesc a venit cînd influentul lui tată a devenit Papă. Așa că se cuvine, totuși, să apreciem faptul că la 24 de ani a demisionat din oficiul de cardinal – a fost, de altfel, primul cardinal din istorie care și-a dat demisia. Se spune că era un bărbat sexy. E cert că avea o rafinată inteligență și era de o nețărmurită cruzime. Manevra abil secretul, intriga și trădarea, ucidea fără ezitare, chiar cu plăcere, atît în război, cît și pe culoarele întunecate ale palatelor, dovedind un real talent militar pe cîmpul de luptă, dar și o înfricoșătoare lipsă de scrupule. Cesare Borgia îl angajase în armata sa pe Leonardo da Vinci, pe atunci în vîrstă de 50 de ani, pe post de inginer militar. Rolul lui Leonardo era să întărească apărarea castelelor cucerite și să inventeze noi mașinării de luptă.

Machiavelli, pe atunci în vîrstă de 33 de ani, era trimisul Florenței pe lîngă statul papal și se ținea aproape de Borgia pentru că primise însărcinarea secretă de a sonda intențiile acestuia cu privire la orașul său. Campaniile lui Borgia în Romagna nășteau temeri la Florența, care nu era departe. S-a spus cu îndreptățită ironie că relația lui Borgia cu Machiavelli era machiavelică la maximum. Borgia știa de ce se tot ține Machiavelli după el, de ce îl urmărește și-l descoase, de ce îi evaluează cu ochi expert și discret armata, visteria, intențiile. Machiavelli, la rîndul lui, știa că Borgia știe că el spionează, Borgia știa că Machiavelli știe că el știe, iar Machivelli știa că Borgia știe că el știe, și tot așa. Machiavelli trimitea continuu, pe căi secrete, mesaje despre Borgia la Florența, îndeplinindu-și misiunea. Borgia i le intercepta și uneori, după ce le citea, decidea ca unele dintre ele să fie oprite. Nu toate, însă. Machiavelli era sigur că Borgia îi interceptează corespondența, așa că scria cît putea el de neutru și de codificat. Borgia știa că Machiavelli știe că rapoartele lui secrete sînt interceptate și știa bine că trebuie să descifreze codul lor – nu era un prost să creadă că Machiavelli chiar scrie mesaje despre vreme, despre dealuri și păduri sau despre propriile sale indispoziții digestive pe care le trimite la Florența prin curieri secreți. Totuși, Borgia îl ținea în anturajul său pe diplomatul Machiavelli și mulți s-au întrebat de ce nu îl îndepărta, de ce nu a încercat să-l corupă sau, pur și simplu, de ce nu i-a făcut de petrecanie. Dacă credem în destin, atunci putem răspunde la această întrebare astăzi: pentru că Machiavelli trebuia să scrie Principele, carte care, se știe, este puternic inspirată de ceea ce autorul a văzut la Cesare Borgia. Dacă nu credem în destin, atunci am putea bănui că motivul principal a fost inteligența. Inteligența și cultura lui Borgia cereau mereu discuții de un anumit nivel. În campanie, condotierii de care era înconjurat erau analfabeți, ignoranți și brutali. Machiavelli oferea minții lui Borgia hrană și stimul.

Leonardo și Machiavelli erau legați nu doar de faptul că veneau din același oraș, ci și de o prietenie mai veche. Campania lui Borgia îi va lega și mai mult. Întorși în 1503 la Florența, vor plănui cea mai bizară armă inventată pînă atunci de oameni (tehnologia pentru inversarea cursului unui rîu) și o vor propune Consiliului florentin ca soluție de cucerire a Pisei (inversarea cursului rîului Arno, care era principala sursă de apă a pisanilor aflați în aval de Florența). Este aproape sigur că ideea aceasta le venise în timpul discuțiilor pe care le-au avut în anturajul lui Borgia. De altfel, această campanie a lui Borgia a exercitat o influență puternică asupra celor doi. Unii istorici o exagerează, poate, cînd spun că acolo s-a născut modernitatea pentru că acolo i-a venit lui Machiavelli ideea că un concept solid al securității unui stat este o combinație creativă între armată, știință și politică. Dar nici nu se poate spune că acele luni de campanie nu au lăsat urme în istorie. Principele lui Machiavelli, se știe, aproape i se datorează acestui fascinant și sîngeros lider care a fost Cesare Borgia, iar lui Leonardo, măcar, i-a rămas pe retină un anume peisaj care va deveni fundalul portretului Giocondei, lucrare pe care o va începe imediat după reîntoarcerea acasă din campania lui Borgia.