Unele obiecte plăcute la vedere sînt neplăcute la gîndit. Acum doi-trei ani, cineva a adunat cam tot ce se știe despre cele 45 de zgărzi de pus la gîtul sclavilor păstrate din antichitate. Nu-mi vine în minte cum s-ar putea numi în română aceste inele de fier sau plumb; cred că ar merge eventual franțuzismul „carcan“. Rolul lor nu era, ce-i drept, să fie legate de un lanț, ci să poarte o inscripție sau o plăcuță de identificare cu o inscripție. De exemplu, de unul ditre aceste cercuri de fier (12 cm diametru) mai e încă atașată o plăcuță de de bronz pe care scrie: „Am fugit, ține-mă. Dacă mă înapoiezi stăpînului meu Zoninus, vei primi o monedă de aur [un solidus]“. Asemenea artefacte ilustrează cîteva teme mari, inclusiv una spectaculos legată de rateurile în interpretare, cu care o să și încep.

Toate zgărzile cunoscute azi datează din secolele IV-V d.Hr., adică din epoca creștină. Multe din ele sînt, de altfel, marcate cu simboluri creștine, fie monograma chi-rho, fie alfa și omega, fie, pe plăcuța sclavului lui Zoninus de mai sus, ramura de palmier stilizată. Dacă ele s-ar fi folosit și în secolele anterioare, sigur ni s-ar fi păstrat cîteva. E deci foarte probabil că au fost introduse în vremea lui Constantin cel Mare, după edictul de toleranță de la Milano (313 d.Hr.) Una din zgărzi, găsită în Sicilia și datînd de la începutul secolului VI d.Hr., poartă o inscripție care menționează că stăpînul sclavului este „arhidiacon“. O interpretare grăbită a datelor arheologice ar duce la concluzia că situația sclavilor s-a înrăutățit în epoca creștină. De fapt, lucrurile sînt mai complicate. Probabil că majoritatea acestor zgărzi reprezentau o pedeapsă pentru sclavii care încercaseră deja să evadeze. Secole de-a rîndul, acești sclavi, și criminalii în general, erau tatuați de romani pe față, practică interzisă abia în 315 d.Hr. Nu știu ce istoric poate avea aroganța de a decide ce e mai rău, să fii tatuat pe față sau să porți un cerc de fier în jurul gîtului. Istoricii nu prea sînt dispuși să-și testeze teoriile pe pielea lor. Cert e că tatuajul, sau urma lui, rămîne pe față indiferent ce se mai schimbă în viața ta, în vreme ce inelul e totuși o pedeapsă reversibilă. Dar nici fără arheologie nu merge: zgărzile sclavilor nu sînt menționate în nici un text antic și nu sînt reprezentate nici în artă. Dacă nu le-am ține azi în mînă, habar n-am avea că erau folosite.

Un asemenea cerc a fost găsit în săpături arheologice în templul lui Apollo din înfloritorul oraș roman Bulla Regia, azi în Tunisia. Mai exact, în straturile acumulate în secolul V d.Hr., deci după abandonarea templului, pe pavajul unei frumoase curți mărginite de porticuri cu mozaic. Acolo s-a descoperit un schelet împreună cu o zgardă de plumb, care e clar că fusese purtată pînă la moarte. Francezul care a condus săpăturile notează că era vorba de o femeie de aproape 40 de ani, că un mormînt propriu-zis nu era vizibil și că metalul era inscripționat cu mesajul „prinde-mă, sînt o prostituată fugită din Bulla Regia“. Alte două cazuri de zgărzi de sclavi din aceeași perioadă găsite în jurul vertebrelor cervicale ale unor schelete arată că, deși potențial reversibilă, pentru unii totuși pedeapsa devenea permanentă.

Pe de altă parte, mă bucur să raportez că unele asemenea zgărzi sau plăcuțe inscripționate, rupte, au fost găsite în locuri care sugerează că omul a reușit să fugă și să scape apoi de ele. Le listez după catalogul publicat de Jennifer Trimble: două în Roma, într-un canal subteran, respectiv pe fundul Tibrului, una într-un grajd din Ostia, alta lîngă niște cariere de piatră din Tunisia. De curînd, încă una a apărut pe versantul unui munte din Lazio. Nu poți să nu te gîndești la George Clooney din filmul cu pușcăriași din statul Mississippi al fraților Coen, sau la Jim, sclavul evadat care plutește pe fluviu cu Huckleberry Finn. Sper că zgarda inscripționată de pe Monte Sammucro a fost lăsată în urmă de cineva care și-a putut lua viața de la zero printre livezi. (Și asta chiar dacă romanii nu cunoșteau cifra zero.)

În ansamblu, e neclar ce implicații are utilizarea în perioada creștină a acestor zgărzi (acum mă întreb dacă obiectului nu i s-ar putea aplica arhaismul „gîrliță“). E ea o formă de tratament mai uman al sclavilor, în comparație cu tatuarea? Posibil. Trebuie zis însă că cel puțin trei dintre inscripții sînt formulate în așa fel încît se vede că nu sînt motivate de teama că sclavul va fugi, ci de teama că el va fi furat de altcineva. Or, dacă ele marchează proprietatea asupra unui bun, iar nu o pedeapsă, concluziile trebuie modificate. Soarta sclavilor în secolul IV d.Hr. – un secol creștin – e un subiect dificil. De înrăutățit, nu s-a înrăutățit. O sinteză foarte recentă publicată la Cambridge de K. Harper, care acoperă și prima sută de ani după Edictul de la Milano, reia însă concluzia deja veche că sclavii nu au fost tratați în general mai omenește de creștini decît de păgîni, și că Biserica s-a adaptat sistemului existent, fără a aduce îmbunătățiri condiției sclavilor sau vieții lor de familie. Unii critici ai lui Harper spun că asta nu ia în seamă compensațiile spirituale oferite sclavilor de Biserică. Situația e greu de evaluat și ar trebui scris separat și pe îndelete despre ea. Sigur că unii sfinți părinți, ca Grigorie de Nyssa, s-au exprimat împotriva sclaviei, dar asta făcuseră și filosofi păgîni, ca Seneca. Și el, a [rich] man of constant sorrow

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.