Într-un raft al vechii biblioteci de familie, am descoperit recent mai multe cărţi îngălbenite de vreme – apărute la Iaşi şi, respectiv, Bucureşti, în primele decenii ale secolului trecut (1925, 1928, 1929 şi 1931) –, cu un subiect comun, extrem de captivant: „Iaşii de odinioară“ („odinioară“ implicînd aici intervalul ultimei jumătăţi a veacului al XIX-lea!). Autorii sînt complet necunoscuţi, dar episoadele narate de ei, din istoria vechiului Regat, trezesc irepresibile nostalgii faţă de o lume românească iremediabil pierdută. Iată cum arăta o invitaţie (concepută de Iacob Negruzzi) la un banchet al „Junimii“, de acum aproape 150 de ani: „Anunciu important – Un hoţ nu e numai acela care fură pe altul în virtutea art. 306 şi urm. Cod Pen., ci mai ales acela care cu deplină conştiinţă se fură pe sine însuş. Şi n-ar fi oare un adevărat furt şi o adevărată tîlhărie cînd un junimist s-ar absenta de la a XX-a Aniversară a Socităţei Junimea unde cu preţul mai puţin decît minim şi mai mult decît derisoriu de numai 30 Lei poate bea, mînca şi petrece fisicamente, intelectualmente şi moralmente două sări dearîndul? În 5 Ianuarie 1884 la 8 oare sara vor fi ciaiuri, cozonaci, cafele, ciocolăzi, amestecate cu literatură la Otelul Binder în Iaşi, iar a doua zi în 6 Ianuarie la 6 sara tot la zisul otel va avea loc un splendid şi în analele Junimii ne mai pomenit Benchet cu mîncărurile cele mai alese, vinaţurile cele mai indigene şi cele mai străine, îngheţatele cele mai reci şi cu cheful cel mai tradiţional“.

Meniul („tradus“, ironic, de acelaşi Iacob Negruzzi) e unul pe măsură: „afară-de-opuri-felurite“ (hors d’oeuvres variés), „papat cu mici plăcinţele“ (consommé petit pâtés), „brăileancă de peşte“ (mayonnaise de poisson), „muşchiu de bou după Forcoş“ (filet de boeuf Godard), „păni de vînat trufaşe în frumoasă vedere“ (pains de gibier truffés en belle-vue), „sparangă de Argintoaica şi mică mazere“ (asperges d’Argenteuil et petits pois), „curcani umpluţi cu Castano“ (dindes farcies aux maron), „potîrnichi cu trufie“ (perdreaux truffés), „îngheţată cu moţoace“ (glaces panachées), „mici prăzituri“ (petits gâteaux), „bucăţi uscate“ (pieces montées). Nu lipsea nici observaţia: „mîncarea va fi fudulie, iar băutura temelie; spiritul nu este de rigoare“.

Spectacolul din Iaşiul tradiţional nu era însă numai culinar. De 1 aprilie (sărbătorit încă din anii „Junimii“, după cum se vede, cu maximă „seriozitate“!), un boier ieşean renumit în epocă, Alexandru Mavrocordat, trimise dis-de-dimineaţă pe vărul său mai mic, Dumitrachi, să anunţe rudele din urbe că el – Muţunachi (aceasta îi era porecla) – avusese un atac de apoplexie. Rubedeniile năvăliră impacientate în locuinţa farsorului, îmbrăcate aşa cum îi găsise vestea: în papuci şi halate de casă, în pijamale şi cu fesuri pe cap. Îl descoperiră pe Alexandru culcat în pat, cu pătura trasă pînă la gît. Privea apatic în jur, dînd semne de ataraxie şi schimonosindu-se tembel. Gemea la anumite intervale şi sugera constant înţepenirea membrelor corpului.Toţi intrară în panică şi începură să imagineze scenarii medicale apocaliptice. Unul sugera să i se facă o gaură în cap pentru a elibera presiunea sangvină, considerîndu-l „prea sîngeros“. Altul cerea imperios să i se pună „bolnavului“ lipitori, în timp ce un cumătru striga în gura mare după preot. În sfîrşit, cînd agitaţia atinse paroxismul, cu rîs mefistofelic şi gesturi de cabaret, Muţunachi sări din aşternut (îmbrăcat în redingotă de gală) şi le aminti tuturor însemnătatea zilei pe care o începuseră atît de abrupt. Goticul, la modă în literaturile germanice ale timpului respectiv, era prezent şi în existenţa paşnică a conacelor din Iaşi din veacul al XIX-lea. Un episod din palatul fostului ministru Dimitrachi Miclescu confirmă supoziţia de mai sus. Ajuns la bătrîneţe, marele boier se retrase în locuinţa sa ieşeană, cerînd insistent companie rudelor apropiate. Un nepot, Andrieş Şeptilici, decise să se mute împreună cu bătrînul, ajungînd, în scurtă vreme, să doarmă în aceeaşi cameră şi chiar în acelaşi pat cu bunicul lui (aparent, Miclescu suferea de nevroză). Într-o noapte, tînărul reveni în odaie tîrziu în noapte – după un chef zdravăn – şi se strecură încet alături de bătrîn, crezîndu-l adormit. Bunicul nu dormea, bîntuit fiind de nelinişti. De aceea, cînd crezu el însuşi că nepotul Andrieş adormise, se sculă cu grijă, pentru a aprinde o lumînare. Şeptilici nu era nici pe departe adormit şi, văzîndu-şi bunicul bîntuind prin întuneric, îl bănui lunatic. Se ridică, la rîndul lui foarte grijuliu, din pat (exista convingerea că somnambulii nu trebuie strigaţi pe parcursul unei crize, ca să nu sufere vreun colaps iremediabil) şi porni pe urmele lui Miclescu. Simţindu-şi nepotul în spate, bătrînul avu, de asemenea, temerea că Andrieş este o persoană lunatică. Se îngrijoră teribil, dar nu îndrăzni să spună ceva, din cauza amintitei superstiţii. Aprinse totuşi lumînarea. Îngroziţi de propriile imagini nocturne, cei doi începură să răcnească, alergînd în toate direcţiile. Se ciocniră şi căzură unul peste altul, stingînd lumina. Servitorii îi găsiră în stare de şoc.

Să recunoaştem, evenimentele mondene ale României de odinioară au, din perspectiva anului 2012, o benignitate de-a dreptul răscolitoare. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.