La început de 2020, pot anticipa un singur lucru: anul acesta, sentimentele patriotice ne vor fi puse la încercare. Se împlinește veacul de la Trianon și mă aștept ca provocările celor care socotesc că au pierdut la masa păcii de atunci se vor înmulți. Inevitabil, le vom răspunde. Inevitabil, vor fi mulți dintre ai noștri care se vor repezi la cei care vor răspunde provocărilor – tot de-ai noștri –, acuzîndu-i că sînt naționaliști și că nu așa se face treaba. În plus, anul va fi încărcat electoral: locale și parlamentare. Să te ții ce-o să mai fluture tricolorul! Pentru o bună poziționare, măcar la început, revăd acest text, pe care l-am publicat mai demult, dar care face bine și acum.

 

Există o scurtă proză a lui Borges care, îndrăznesc să cred, rezolvă definitiv problema definiției patriei. M-am iluzionat ani de zile că, prin extensie, rezolvă și marea problemă derivată, cea a patriotismului, dînd răspuns irevocabil întrebării „Cum de cineva poate fi patriot?“. Proza lui Borges se intitulează „Istoria războinicului şi a prizonierei“ şi poate fi găsită într-unul dintre volumele de maturitate ale lui Borges, numit Aleph. În această bucată de proză ni se prezintă două cazuri, care sînt opuse ca sens, dar identice ca esenţă sau, cum spune autorul cu mult mai bine decît aş putea să o fac eu, „faţa şi reversul unei monede, pentru Dumnezeu egale“.

Despre primul caz, Borges ne spune că l-a aflat într-o carte a lui Croce. Este cazul lui Droctulft, un războinic longobard care participă la asediul Ravennei, în secolul al VI-lea sau al VIII-lea – sursele lui Borges sînt, desigur, borgesiene. Acest războinic, venit din întunericul reavăn al pădurilor nepătrunse, febril de energia păgînă a distrugerii, bîntuie alături de „ai săi“ cîmpia nordică italiană ca să prăduiască, să siluiască, să ucidă, într-un delir pur al anarhiei. Însă trăieşte un şoc în faţa Ravennei, oraş în care vede ceva ce nu mai văzuse vreodată: „Vede ziua, marmura şi chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fîntîni, capiteluri şi spaţii libere frumos ordonate.“ – spune Borges. Ceva în sufletul inocent şi crud al sălbaticului se mişcă, ceva nebănuit se deşteaptă în el sau, poate, ceva din el ce fusese atît de evident încît părea natural se stinge pentru totdeauna. În timpul asediului, fermecat de Ravenna, Droctulft trece de partea ei şi moare apărînd-o, moare apărînd oraşul pe care venise să-l atace, împreună cu „ai săi“. I s-a construit un mormînt superb pe care s-a scris un epitaf în latină. Condus de instinctele sale pure, războinicul Droctulft nu avea nici cea mai vagă bănuială că poate exista ceva ce se numeşte istorie, dar, din punctul de vedere al istoriei, el a avut dreptate, pentru că la capătul următoarelor secole, longobarzii „săi“, care l-au socotit trădător cu toate consecinţele teribile pe care această acuzaţie le poate avea la un trib germanic, au devenit lombarzi, ca şi locuitorii Ravennei şi apoi, cu toţii şi împreună cu alţii, italieni.

Al doilea caz ajunge la cunoştinţa scriitorului din povestirea bunicii sale, soţia colonelului Borges, comandant prin 1870 al frontierelor argentiniene de la nord şi de la apus. Este cazul unei indience, al cărei nume autorul nu ni-l dezvăluie, sau poate că nici nu îl ştie, care era, de fapt, o englezoaică din Yorkshire. Părinţii ei emigraseră la Buenos Aires, iar ea, copilă fiind, fusese răpită în timpul uneia dintre invaziile de indieni care aveau loc cu oarecare frecvență în oraşele de la limita pampasului de atunci. Cincisprezece ani mai tîrziu, copila englezoaică devenise soţia unuia dintre cei mai bravi şefi de trib indieni, cu care avea doi copii şi era fericită. De altfel, acesta este şi răspunsul pe care indianca îl dă bunicii autorului, ea însăşi englezoaică suferind de spleen-ul exilului marital de la marginea lumii, cînd aceasta îi propune să nu se mai întoarcă în sălbăticie, să îşi ia copiii şi să revină în Anglia. „Sînt fericită!“, i-a răspuns indianca, a întors spatele şi a plecat. În timp, în aceeaşi carne care îşi urma creşterea şi descreşterea, copila răpită se stinsese şi apăruse o femeie, care nu mai vorbea aproape deloc englezeşte, care se mîndrea cu soţul ei şef de trib şi cu copiii lor, care se îmbrăca şi păşea ca o indiancă şi care, ca ultim manifest de identitate, a comis un gest cît o declaraţie existenţială definitivă: „…într-o fermă, aproape de mlaştini, cineva jupuia o oaie. Ca într-un vis, indianca a trecut în goana calului. S-a aruncat la pămînt şi a băut sîngele cald. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că nu putea altfel, sau ca un semn de dispreţ şi de sfidare“.

Aceşti doi oameni, un barbar care şi-a părăsit tribul pentru oraşul sofisticat pe care trebuia să-l distrugă, murind ca să-l apere, şi o englezoaică din Yorkshire care a fost răpită de barbarii sud-americani şi care a devenit fericită pentru că prizonieratul i-a dat ocazia să cunoască primitivismul, sînt modele de patriotism. Lecţia lor îmi pare supremă şi – știu cît risc să spun asta! – mă tulbură mai adînc decît o poezie de O. Goga sau un discurs al lui N. Iorga. Să te rupi din mediul tău natural și să te regăsești exact în condiția opusă – ba chiar să fii gata să-ți dai viața apărînd-o! –, asta este, pentru mine, o mare poveste de patriotism. Cei mai mulți socotesc patriotismul un fel de datorie din naștere. Trebuie să te mîndrești cu ceea ce a ales Dumnezeu să fii. Dar oare nu știm deja că mîndria e una și iubirea e alta, iar în imperiul iubirii nu există „trebuie“? Trebuie să iubești țara în care te-ai născut și etnia din care faci parte! Asta, totuși, nu se poate… Nu zic că nu se întîmplă, dar nu există o obligație în acest sens.

Borges însuşi avea un sentiment patriotic rafinat şi discret, ca o reducţie pentru vioară a unei întregi simfonii, ca o nostalgie, căci nostalgia e tot ce poate fi mai trainic în sufletul unui scriitor sud-american. După cum îi plăcea să spună, „pentru mine, patria înseamnă un anumit acord de chitară, cîteva portrete şi o sabie veche“.

Patriotismul mă sperie uneori pentru că este un drum fără întoarcere pe care îl alegi sau, poate, te alege el. Patria e o povară pe care nu o poţi purta decît dacă eşti fericit cu ea – patriotul este un Sisif fericit, cum ar spune Camus. Dacă nu poţi fi aşa, înseamnă că nu ai ajuns la momentul patriotic al biografiei tale sau, poate, că nu ai în tine puterea acestei opţiuni – ceea ce, mă grăbesc să precizez, nu este deloc un semn de slăbiciune, un handicap sau o cauză de inferioritate. Unii ar zice: chiar dimpotrivă. În orice caz, dacă ajungi pe drumul patriotismului pentru că te-au împins alţii sau pentru că ți s-a spus că așa e bine să fii, eşti pierdut. Atunci, patriotismul devine o conspiraţie împotriva ta, o iluzie uriaşă, dacă nu chiar o minciună criminală. Oricum, patriotismul camuflează  un pericol enorm în noblețea sa autentică. S-au comis prea multe atrocități în numele patriotismului ca să nu ne încordăm vigilența cînd cineva se ridică dintre noi și ne spune că e un patriot care vrea să facă ceva pentru binele țării.

Foto: Lucian Muntean