Politicienii români sînt nemuritori

Mă întreb cum e să fii politician român? Să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să te uiţi la tine în lumina cianotică a neonului din baie care adînceşte orice rid şi pune în evidenţă vinişoarele sparte de pe faţă şi să te prefaci că nu s-au înmulţit. Să mai începi o zi alegîndu-ţi costumele, cămăşile şi cravatele pe care alţii îţi spun să le porţi, visînd cu ochii deschişi la momentul în care îţi vei putea trage pe tine o pereche de pantaloni vechi şi o bluză de trening sau puloverul scămoşat pe care îl porţi în casă doar duminica, cînd nu te vede nimeni.Mă întreb de cîtă forţă interioară e nevoie ca să te urci în maşina cu şofer pe care ţi-ai dorit-o şi ai obţinut-o prin vot electronic, să stai în trafic şi să nu vezi: că lumea care trece pe lîngă tine pe trotuare exasperată şi obosită are priviri întunecate, că panourile electorale sînt toate la fel, iar textele lor adunate la un loc rotesc între ele maximum 50 de cuvinte, să nu vezi că promisiunile uimitoare ar părea penibile (a cîta oară?) chiar şi într-o carte de copii în care pînă şi un preşcolar cu intelect mediu şi-ar da seama că frazele se repetă suspect.Mă întreb cu ce sentiment poţi să urci scările de la partid şi să dai mîna cu colegii tăi, să te atingi de palmele lor de fiecare dată, deşi poate nu-ţi doreşti asta, fiindcă îi ştii pe toţi pe dinafară, cu slăbiciuni, cu trădări, cu migrări, oameni cu care îţi bei zilnic cafeaua, în timp ce le ignori inflexiunile vocilor, ca să nu te enervezi, gîndindu-te obsesiv la ce şi cît vei plăti după ce cîştigi alegerile. Atîţia ani ai asistat confuz cum definiţia adversarului politic se modifică în timp.Mă întreb de cîtă determinare e nevoie ca să poţi bate ţara în lung şi în lat vorbind cu ţăranii ca un ţăran, cu învăţătorii ca un învăţător sau minerilor ca un prieten vechi, fără ca vreun moment să simţi că recitalul acesta de actorie e cel puţin deplasat în mediul respectiv, făcîndu-te să pari grotesc şi inutil. Mă întreb cît de motivat poţi să fii ca să stai ore întregi în direct cu moderatorii lui voiculescusîrbuvîntu sau, dacă eşti destul de important, chiar şi cu cei din TVR, care, teoretic, sînt plătiţi din impozite, spunînd aceleaşi lucruri, ca ieri, ca mîine, ca acum 4 ani, 8 ani, 12 ani ... şi dacă, în acest timp, copilul tău adolescent ar lua o doză de supradrog şi te-ar chema nevasta la urgenţă, nici măcar nu ai şti, pentru că eşti în direct şi e mult mai bine aşa: dacă ai afla, tot nu ai putea să te ridici şi să părăseşti studioul în plină campanie electorală.Şi, nu în ultimul rînd, mă întreb cum este să nu oboseşti, să ignori, să alergi, să stai nemişcat multe ore oficiale în şir, să-ţi uiţi acasă medicamentele de ulcer, de diabet, de hipertensiune, dar mai ales să-ţi uiţi pozele, toate pozele din campaniile tale anterioare, cînd nu arătai atît de ridat şi de cărunt. Cum e să fii conştient că mai ai un număr din ce în ce mai limitat de ani din viaţă şi ai ales să-i trăieşti aşa?Nu-i cunosc pe politicienii din alte ţări, deşi probabil asta nu ar schimba mare lucru, şi nu înţeleg în general pe nimeni care are asemenea capacitate de automistificare, dar cred că pentru a avea tăria să faci toate astea atîţia ani la rînd, ai nevoie de ceva mai mult decît de foamea de putere, oricît ar fi ea de consistentă, ai nevoie de credinţa că vei rămîne în istorie şi că astfel devii nemuritor. Ascunsă în spatele trudei mele, al îndoielilor şi angoaselor mele de scriitor, realizez că măcar o oră pe zi mi-aş dori să fiu politician român. Nu pentru ceilalţi, pentru mine!