Niște oameni destul de obișnuiți cu muntele, dar care nu mai făcuseră de multă vreme vreo excursie, spuneau că s-au hotărît să-și reia obiceiul. Și-au luat echipamente noi, la modă: bocanci, pantaloni, geci ușoare. Numai la noul tip de băț „de trekking” renunțaseră. Povestitorul spunea că, după ce au studiat prin magazinele de specialitate diverse modele, telescopice, cu amortizor, cu mîner din plastic sau din piele, cu garanție, au ajuns la concluzia că sînt prea scumpe și prea fragile. Tot un băț din lemn găsit prin pădure li se părea mai potrivit. Un toiag în care să se sprijine și cu care, la nevoie, să se poată apăra și de cîinii ciobănești.

Au ales un traseu nici prea scurt, nici prea lung, nici prea dificil, nici prea ușor. La experiența lor li se părea jenant să aleagă unul prea simplu, dar nici nu aveau curajul să se aventureze pe vreun drum excesiv de greu. Era în niște munți mai neumblați, dar nu chiar foarte depărtați sau sălbatici. E plină țara de asemenea munți „neturistici”, însă cu peisaje și poteci frumoase. Și-au luat cu ei hărțile acelea vechi, de încredere, din colecția „Munții noștri“, dar aveau și telefoane mobile cu GPS, Internet și Google Maps.

Spre surpriza lor, au descoperit că la marginea orașului, acolo unde pornea traseul, exista un marcaj bine întreținut. Trebuia să ajungă la un vîrf (cu vreo mie de metri mai sus decît cota orașului) și apoi, după un scurt drum de creastă, urma să coboare pe o vale care ajungea înapoi, în același oraș. Își făcuseră socoteala că întreaga plimbare le-ar fi luat în total vreo șase ore, cu pauze cu tot.

Marcajul cel proaspăt le spunea că pînă la vîrf aveau de mers trei ore, trei ore și jumătate. Au început să urce. Era destul de greu, nu mai aveau antrenamentul de altădată. După vreo oră de mers au întîlnit un cioban fără oi, iar doamna din grup, căci era și o doamnă cu ei, l-a întrebat cît mai e pînă în culme. „Un ceas”, a răspuns ciobanul laconic, făcînd cu mîna un semn care indica o ușoară curbură a traseului. Știau că ciobanii au alte standarde și că timpul adevărat avea să fie mai lung. O oră era o durată prea optimistă. Imediat, de altfel, povesteau că au dat de un alt marcaj, într-o poiană, pe care scria că pînă la vîrf mai erau două ore și trei sferturi. Deci erau oarecum „în grafic” și, în orice caz, nu mergeau mai repede decît prevedeau marcajele. Cu ani în urmă reușeau să depășească toți timpii. Unde scria „2 h”, ei făceau o oră și jumătate, unde scria „4 h”, ei făceau puțin peste trei. Iar după Revoluție constataseră un fel de relaxare a marcajelor, parcă deveniseră potrivite cu drumeții tot mai nepregătiți și mai lenți. Descopereau însă acum că nu mai era cazul. După încă vreo oră de efort, în plină pădure de brad, la o răscruce de poteci, au găsit un alt marcaj. Pe săgeata cu semnul scria că pînă la vîrf mai erau încă două ore. Să fi fost ceva greșit? Întîrzierea față de marcaje creștea. Semnal la mobile nu mai aveau, ca să verifice, iar pe hărțile vechi nu mai distingeau nimic precis.

După o pauză de hidratare și în care și-au împărțit și niște tablete de ciocolată, au pornit mai departe. Au mai mers vreo oră gîfîind și tot oprindu-se să-și regleze respirația, pînă cînd au dat peste o altă tăbliță. Merseseră mai mult de trei ore de jos, ceea ce după estimările inițiale însemna că ar fi trebuit să fie foarte aproape. Dar tăblița indicatoare îi contrazicea. Timpul pînă la vîrf: „1½ h”.  Era de-a dreptul descurajant. Totul devenea relativ. Matematician fiind, povestitorul spunea că drumul lor „tindea asimptotic” la culmea muntelui, adică se tot apropiau, dar nu mai ajungeau. Curbura indicată de cioban cu mîna să fi fost un gest mult mai profund decît bănuiseră? Intraseră într-o buclă temporală?

Din motive obiective, povestea s-a întrerupt aici. Nu știu dacă și cum au mai ajuns excursioniștii pe culme și nici cum s-au întors acasă. De nu i-aș fi auzit totuși povestind, aș fi zis că i-au ajuns din urmă bătrînețile, acolo, pe munte.