M-a sunat recent un coleg de generație, Selfian Șmen, pe care l-am cunoscut, cu decenii în urmă, prin redacțiile revistelor studențești ale epocii ceaușiste. Știam că devenise un cunoscut universitar (era profesor cu faimă la o secție liliputană din cadrul Arheologiei – Culturi preistorice), dar, ca să fiu sincer, nu-l mai văzusem vreodată de atunci. Nu mai știam cum arată. Mi-a spus, cu voce deprimată, că ar vrea să-l vizitez zece minute. Am mers a doua zi în locul unde mi-a explicat că are biroul. Am descoperit un bărbat de vîrstă mijlocie, cu o expresie abătută, care nu mi transmitea nici cea mai vagă undă de familiaritate. Cu siguranță, pe stradă, în ciuda renumelui său, nu l-aș fi recunoscut. M-a primit amical. Părea să-și fi amintit bine de mine, detaliu care m-a obligat să respect convențiile regăsirii după vreme îndelungată. „Am nevoie de ajutorul tău, Codrine“, a început el direct. „Mai întîi însă, trebuie să-ți mărturisesc niște lucruri pe care le vei aprecia drept stranii. Nu pot totuși să mă dezic de ele. Asta a fost viața mea și mi-o voi asuma, prin urmare, cu demnitate…“ Solemnitatea introductivă a discursului m-a aruncat, admit, într-o tăcere atentă, înfiorată. „Sînt, de cînd mă știu, o natură apatică“, a declarat, calm, Selfian Șmen. „Reții probabil că veneam, în studenție, la ședințele editoriale ale revistelor Universității, dar am convingerea că nu ai putea menționa și vreun articol scris de mine în acea perioadă. Este firesc, întrucît nu am publicat nimic. Participam la întîlniri doar de gura lui taică-meu, care mă înnebunea cu imboldul să fiu mai dinamic, mai implicat în viața socială. Zicea că leșin de lene și avea, din păcate, perfectă dreptate. Ce nu realizase bătrînul era că mă născusem sub stele norocoase. În ciuda letargiei mele congenitale, norocul mi-a surîs constant. Luam 10 la examene fără să învăț deloc. Fiind la o secție mică, profii se bucurau că lucrau cu cîțiva studenți și ne tratau, ca atare, cu mare delicatețe. Aerul somnambulic mă distingea în interiorul grupusculului, creînd, bănuiesc, impresia presupusei mele înclinații către studiu și meditație, pentru că ajunsesem favoritul tuturor. M-am trezit șef de promoție și tînăr asistent la Culturi preistorice înainte să apuc să trag și eu măcar un căscat mai de Doamne-ajută!“

Șmen a schițat un zîmbet trist. „Mi-au dat pînă și acest birouaș. M-au promovat accelerat, permițîndu-mi să sar trepte academice întregi. Mi-au creionat o aură de savant, fără a sesiza că dosarele mele profesionale conțineau date științifice aproximative ori chiar false. Puneam cap la cap munca altora și trînteam «dovezi» ale activității mele intense, didactice și de cercetare. Nimeni, culmea, nu m-a suspectat de impostură. «Mitul giganticului profesor Șmen» a luat amploare. Se vorbea pretutindeni, cu venerație, despre mine, amănunt de care nu ești, desigur, străin. Am refuzat angajamentele administrative, cu toate că mi s-au sugerat o mulțime. La popularitatea dobîndită atît de iute, aș fi fost pesemne ales rector în doi timpi și trei mișcări. Nu puteam risca însă. Lenea se cerea protejată. Am pretins că aș fi absorbit în proiecte dezumanizante de cercetare. Am învățat și eschiva dublei solicitări. Chemat la un eveniment, mă pretindeam participant la un altul concomitent, de unde absentam din pricina suprapunerii sale cu cel dintîi… Am ocolit ședințele, ceremoniile și simpozioanele la care eram, invariabil, invitat de onoare. Discreția fantomatică îmi conferea autoritate completă. Un geniu de talia mea era, iată, imposibil de «prins» în activitățile multitudinii. Triumful mi-a inoculat idei din ce în ce mai năstrușnice. Am înțeles că devenea lipsit de sens să mai fiu prezent fizic la școală. Îmi trimiteam așadar materialele de lucru pentru studenți – toate compilate, la fel ca și propria-mi cercetare! –, la primul curs din semestru, prin nevastă-mea și, tot prin intermediul ei, colectam lucrările de evaluare în final (pe care le notam, necitite, cu 10!). Mi-am lăsat hai-ne în birou pentru a părea absent temporar și mi-am înregistrat glasul, pe telefoanele închise, cu explicații elaborate în privința indisponibilității mele, datorate unor solicitări profesionale urgente. Ce mai, am trăit, cel puțin douăzeci de ani, într-un sabatic toropitor, într-o vacanță paradiziacă… Dar, dragul meu, totul se plătește! Nu știu de unde a apărut, deunăzi, zvonul că profesorul Șmen ar fi decedat. Am alergat îngrozit la decanat, la rectorat, la serviciile de personal, pentru a le semnala că informația era aberantă. Sînt viu, pentru numele lui Dumnezeu!“, a strigat Selfian disperat.

„Nu m-a crezut absolut nimeni! Nici măcar nu m-au recunoscut! M-au acuzat de substituție de persoană, iar acum am nevoie de martori care să afirme că eu sînt cel care sînt! Spune-mi că mă recunoști! Eu sînt, colegul tău, Selfian!“ L-am privit cu atenție maximă, apoi am ridicat neputincios din umeri. Habar n aveam cine era tipul… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.