La debutul toamnei, mai tînărul meu coleg Trichindel Grăunțelu (de la Indoeuropenistică) mergea prin Universitate tîrșîindu-și picioarele. L-am întrebat ce mai făcea și mi-a mărturisit imediat, cu o voce – nu știu cum să spun – cavernos-baritonală, că se topise în ultimele zile de grija fiului său, Nolstițiu, care tocmai începuse clasa a V-a. „Domnule profesor, am așteptat cu înfrigurare această clipă“, a precizat cu glas patologic îngroșat Trichindel. „M-am temut cumplit că Nolstițiu nu se va acomoda cu schimbarea de regim educațional, cu trecerile de la învățătoare la dascălii de gimnaziu și de la evaluarea cu calificative la notele reale. Nu a fost vorba despre o frică abstractă, desigur. Angoasa mi s-a declanșat pe fondul propriei mele experiențe, de acum 34 de ani, cînd am intrat în clasa a V-a la un liceu prestigios din urbea noastră. Erau anii finali ai comunismului, marcați de teroare colectivă carevasăzică. Episodul a reprezentat pentru mine o traumă majoră. Nu înțelegeam nimic din sistemul gimnazial, deși fusesem un elev bunicel în ciclul primar. Profii, severi, mă luaseră la ochi, confundîndu-mi deruta cu încetineala mintală și, cînd nu mă ridiculizau dinaintea colegilor, aruncîndu-mi epitete ofensatoare, mă articulau după ceafă sau îmi lungeau urechile. Aveau senzația că, în pofida prostiei mele native, mă dovedeam de fapt obraznic în preajma lor, interpelîndu-i mereu cu o subtilă, dar insolentă, nedumerire. În realitate, solicitam explicații imbecile la tot pasul, pentru că nu reușeam să o localizez nicăieri pe doamna mea învățătoare care m-ar fi ajutat necondiționat…“

Grăunțelu a răsuflat melancolic și apoi a continuat: „În primul rînd, nu dețineam proprietatea noilor termeni. Nu pricepeam diferența între director și diriginte și, prin urmare, am decis să-i salut la dublu, cum ar veni, pe cei doi, cînd îi întîlneam pe coridoare. La director am strigat, ca un răcan amețit, bună ziua, tovarășu’ diriginte-director. Ăluia i-a sărit muștarul instantaneu, percepînd totul ca pe o batjocură. M-a cîrpit cît ai zice pește. Celuilalt am decis să-i zbier tovarășu’ director-diriginte, bănuind că, în cazul anterior, nu aș fi folosit ordinea corectă. N-am apucat. M-am împotmolit la bună ziua care, de emoție, mi-a ieșit bune zoaie. L-am enervat paroxistic pe dirig. Pe lîngă urecheala și palmele de rigoare, mi-a tras, cu sete, și un șut în fund. Am ținut-o așa cam o săptămînă. Cînd urlam tovarășu’ diriginte-director, cînd tovarășu’ director-diriginte. Tipii, spre uimirea mea crescîndă, își ieșeau constant din minți și mă înhățau de guler ca pe un infractor. Am încercat să nu-i mai salut. Nici o șansă să scap de cafturi însă! Alte acuzații monstruoase, alte invective. Capete de listă – impertinența și proasta creștere din familie… În al doilea rînd, nu mă dumiream privitor la unele materii din orar. Ce era oare Dirigenția? Urma să fie ținută de directorul-diriginte ori de dirigintele-director? Dar PTAP-ul (Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, dacă vă amintiți)? O pauză pentru păpică sau ceva asemănător? Mi-am întrebat, cu maxima gingășie de care eram capabil (pentru a nu-i supăra și pe ei), colegii, menționîndu-le totuși, naiv, interpretările personale ale celor doi termeni…“

Trichindel s-a oprit iarăși, acum cu privire mai curînd deprimată decît nostalgică. „Nu i-am supărat“, a revenit el rapid. „Dimpotrivă, i am înveselit. Atît de tare, încît din Prostoveica nu m-au mai scos. Bașca faptul că, după neinspirata-mi confesiune hermeneutică, îmi trăgeau pantalonii în jos, pe la spate, ori de cîte ori mă prindeau ridicat din bancă… Vremuri grele, domnule profesor! Și, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, am mai înhățat o leapșă și acasă. Considerînd că eram suficient de mare și, în plus, mai bine primeam vestea încă din septembrie, pentru a fi deja imunizat în decembrie, părinții mi-au comunicat sec, într-o după-amiază, cînd am apărut de la școală exsanguinat, inexistența, de facto și de jure, a lui Moș Gerilă (cum se numea atunci eroul Crăciunului). A fost prea mult! Fără să suflu o vorbă, m-am retras în bucătărie, am deschis ușa cuptorului și mi-am băgat capul înăuntru. Așa m-a găsit maică-mea ulterior. Uitasem să dau drumul la gaze, bineînțeles, dar gestul s-a dovedit suficient pentru a-i alarma pe părinți. Speriat, taică-meu m-a dus la singurii doctori pe care îi cunoștea din tinerețe, sperînd că ar avea ceva abilități și în domeniul psihologiei – un orelist și un ortoped. Orelistului i s-a părut doar că aș avea gîtul roșu și mi-a prescris ampicilină, iar ortopedului că aș fi cam strîmb și m-a trimis la gimnastică medicală… Numai timpul, drăguțul, le-a rezolvat pe toate!“ „Bine“, am întrebat, „dar Nolstițiu ce face? S-a adaptat în gimnaziu?“ „Aa, Nolstițiu! Da, da, din fericire. Îi place a V-a. Eu însă, de emoție, cred, am dezvoltat o răgușeală stranie și un mers șleampăt. À propos, nu știți un orelist bun și un ortoped așijderea?“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.