În urmă cu cîțiva ani, am fost rugat de editorii operelor complete ale lui William Shakespeare în România să particip la această integrală cu un studiu critic despre piesa Timon din Atena. Alegerea lor nu m-a bucurat peste măsură. Aș fi preferat să scriu despre una dintre marile tragedii – Hamlet, Othello, Regele Lear sau Macbeth – care nu încetează să mă fascineze ori de cîte ori mă întorc la ele. Timon… (cu un text alambicat și inegal, ce nici nu-i aparține măcar, complet, lui Shakespeare!) mi se revelase, încă din studenție, drept o construcție de flancul al doilea între capodoperele Marelui Will. Am recitit totuși aventurile nobilului atenian, care își cheltuiește întreaga avere, exersînd o bizară generozitate pe multitudinea de prieteni și băgători de seamă. Cînd, previzibil, ajunge la ananghie, toți îl părăsesc fără remușcări. Ca atare, eroul alunecă în cealaltă extremă. Începe să urască, absolut înverșunat, umanitatea. Vă veți mira, dar, abia acum, la deplina maturitate, personajul m-a „prins“ în mod subit. Am avut sentimentul că-l „pricep“, în sfîrșit, pe Timon. Mesajul lui Shakespeare nu se dorește deloc complicat, nefiind nevoie, desigur, de intervale epocale pentru a-l descifra. Cred însă că problema explorată de dramaturg are o componentă spirituală mai adîncă și, de aici, ezitările mele inițiale. Nu pare suficient să-l „proiectezi“ pe Timon hermeneutic, livresc-teoretic, ci trebuie să l „trăiești“ nemijlocit, pentru a empatiza cu soarta lui. Or, asta vine odată cu trecerea anilor și, implict, cu inevitabila experiență de viață.

Aristocratul din Atena iese dintr-o foarte serioasă tradiție filozofică „locală“, așa-zicînd, de care Shakespeare nu avea cum să fie străin. În celebrul lui „dialog“ Phaidon sau Despre suflet, Platon ne redă ultimele învățături ale lui Socrate către discipolii săi înainte de moarte. Între acestea, colateral, apare și problema mizantropiei, adică a „urii față de oameni“ (de la greceștile misos – „ură“ și anthropos – „om“). Teoreticianul maieuticii vede sentimentul respectiv ca rezultat al unei generalizări periculoase. Individul trădat de apropiat (sau apropiați), spune Socrate, va dezvolta (firesc, din punct de vedere emoțional, nefiresc, din perspectivă rațională) o antipatie pentru toate exemplarele umane întîlnite ulterior. Pînă și Aristotel (care nu a apreciat deloc Phaidon), în Politica, atinge problema mizantropiei cumva similar. Omul, în postura lui, aproape obligatorie, de „animal social“ (zoon politikon), dezvăluie abateri de la instinctul normal al „asocierii“ și „colectivității“, atunci cînd semenii îi provoacă dezamăgiri. Reacția sa, în asemenea cazuri, va fi atipică – de izolare, de excesivă căutare a intimității. Starea dezamăgitului degenerează spre una de respingere a comunității și, în situațiile grave, de pătimașă antipatizare a ei. Mizantropia descrie deci o ruptură (practic) ireversibilă între subiect (mizantropul în cauză) și obiect (lumea înconjurătoare). Gîndirea segregaționistă creionează înclinații multiplicatoare: într-o singură ipostază existențială, mizantropul se pretinde capabil să citească misterul universului ontologic.

Sincer să fiu, generalizarea nu mi se pare nelegitimă în acest caz (risc, știu, să blasfemiez impozanta tradiție filozofică socratico-aristotelică). Aș nuanța puțin numai punctul de pornire. Devii mizantrop nu neapărat cunoscînd răul din celălalt, cît cunoscînd răul din tine. Aceasta rămîne, admit, tot o formă de abstractizare, dar una mai onestă și, de aceea, mai obiectivă. Cum altfel decît empiric să mă dumiresc în subtilitățile vieții? Empirismul înseamnă interacțiune directă între eu și celălalt, unde eul funcționează ca unitate de măsură și evaluare. Prin sine, îi descoperi pe toți. În monografia pe care i-a dedicat-o lui Samuel Johnson, James Boswell menționează că scriitorul ar fi zis, la un moment dat, următoarele cuvinte: „Urăsc oamenii, pentru că mă consider cel mai bun dintre ei, iar eu știu cît de rău sînt.“ / „I hate mankind, for I think myself the best of them, and I know how bad I am.“ Ce definiție remarcabilă a mizantropiei! Ura pentru semeni nu are justificare, într-adevăr, decît în varianta urii de sine. Prin imperfecțiunea proprie, experimentezi, incontestabil, imperfecțiunea alterității. Am putea fi chiar și mai rafinat-nuanțați aici: prin răul din tine, descoperi, in nuce, răul din lume, iar tu pe acesta îl urăști de fapt. Trebuie să acceptăm asta, întrucît pe tine însuți nu te poți urî structural, ci doar circumstanțial. În caz contrar, ți-ai anihila instinctul de conservare. Îți detești, cel mult, comportamentele exterioare și nu substanța identitară. Tot așa, ajungi „să urăști“ malignitatea exteriorității în semeni și nu interioritatea lor de esență.

Aș deduce, prin urmare, că mizantropia constituie un instrument fundamental de cunoaștere și, totodată, asumată principial, o șansă la (auto)îmbunătățirea morală. Prin intermediul ei, fixezi, cu succes, reperele unei lumi mai bune și mai oneste. Ca să nu mai vorbim de faptul că noul univers ar putea fi chiar și mai coerent. Mizantropul autentic este, de aceea, un personaj etic. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.