Deși niciodată nu mi-am dorit să emigrez, totuși de cîte ori evadez în vacanță în țări mai calde, mai curate sau doar mai civilizate, mă încearcă o dorință subită de a rămîne acolo definitiv. Simplul fapt de a mă trezi în fiecare dimineață într-o mansardă din Montmartre, de unde să cobor pe una dintre străduțele pietruite pentru un croissant proaspăt și o cafea fierbinte la una din cafenelele „de cartier“ pline de farmec, mi se pare că merită orice efort. Perspectiva de a spăla vase într-un restaurant din Paris începe să nu-mi mai pară chiar așa de sumbră, dacă recompensa asta este fericirea zilnică de a mă topi în orașul frumos, plin de stil și chiar romantic, de care te îndrăgostești iremediabil la prima vedere. Dar asta rămîne, din fericire pentru mine, doar un vis „turistic“!

Românii care au plecat dincolo, afară, în Europa, au plecat nu pentru ambianța culturală, nu pentru străzile cu clădiri istorice, ci pentru a se realiza. Realizarea vine de regulă în intervalul 30-40 de ani și se materializează prin capacitatea financiară de a plăti pe termen lung ratele pentru: apartament sau uneori o căsuță în suburbii, mașini, asigurări, televizor, aparatură, etc. Lucruri pe care în România nu oricine și le permite.

Există de obicei două tipuri de emigranți: cei care reușesc să-și dizolve identitatea românească și să se integreze perfect în peisajul local, devenind parizieni sau newyorkezi adevărați, perfect adaptați la noua lor identitate de împrumut și există cei adaptați doar aparent, dar ancorați încă puternic în structura lor românească, legați de amintirile și spritul „de acasă“.

Ei țin mereu legătura unii cu alții, formînd o mini-celulă românească, ce se reunește de sărbători și aniversări, savurînd cu voluptate tradițiile, păstrînd vechile obiceiuri și perpetuînd nostalgiile. Se comentează ultimele noutăți politice din România, se rememorează amintiri comune, de 1 martie se organizează petreceri tematice cu mărțișoare, iar vedetele party-ului de Revelion sînt sărmăluțele în foi de varză murată, cumpărată de la magazinul sîrbesc (singurul unde se poate găsi asemenea „delicatesă“ specific balcanică). Românii se strîng în jurul oalei cu sarmăluțe, servite cu creme fraiche dietetic, fără calorii și cu colesterol scăzut. (...)

Sărmăluțele rămîn simbolul indestructibil al celulei românești în străinătate, alături de mai-nou-fenomenul O-Zone, mîndria națională care a „spart“ topurile europene. Părinții europeni, grijulii în privința vocabularului odraslelor lor, se interesează la părinții români dacă nu cumva printre idilicele versuri ale formației s-au strecurat cuvinte românești obscene, pentru a ști dacă aprobă fredonarea lor de către copii. Mon Dieu! 

(apărut în Dilema veche, nr. 55, 4 februarie 2005)