În afară de clișeele și de lucrurile cu adevărat fascinante, există și o parte mai puțin idilică a imaginii satului românesc. E partea aceea de sat care s-a mutat la oraș. Mai degrabă partea care a fost mutată cu forța în perioada industrializării comuniste. E un subiect pe care nu l dezbatem de ieri, de azi.

E drept că nu sîntem, ca națiune, nici măcar ca evoluție în perioada modernă, vreo chintesență a expansiunii urbanului. Modelul de dezvoltare a orașelor din vechile provincii istorice care alcătuiesc România de după 1918 e extrem de diferit, de la o zonă geografică la alta. Iar aceste diferențe sînt unele profunde, de la influențele culturale pînă la structurile sociale și compozițiile etnice. Dar e limpede că ceea ce putea fi spectacolul unei diversități fascinante a devenit, după instaurarea comunismului, ceva de o tristețe dătătoare de depresie. Nu că depresia n ar fi o realitate care însoțește, într-un fel sau altul, natura istoriei moderne a urbanului, oriunde va fi fiind el. Dar schimonosirea generală și profundă a orașelor noastre, în perioada comunistă, adaugă un sens suplimentar ideii de depresie.

„Importurile“ urbane de cetățeni din mediul rural, fenomene extrem de rapide și forțate, reașezările radicale ale compozițiilor etnice, schimbarea din temelii a narațiunilor și a modului de viață au modificat complet chipurile orașelor românești. Iar toate astea s-au petrecut indiferent de vechimea spațiilor urbane și de fundamentele culturale pe care se sprijineau. Totul petrecîndu-se pe fundalul destructurării oricăror echilibre ale zonelor rurale și al stingerii specificului local al unor zone vaste de pe tot teritoriul României. O bulversare totală și profundă, făcută în urma unui program minuțios de aneantizare a oricărui tip de valoare care nu aparținea noii orînduiri de după 1947. O amputare a oricărei idei de tradiție, de mod de viață, o lichidare a fiecărui detaliu care nu corespundea cu modelul de inspirație sovietică al noii societăți național-comuniste.

Urmele acestor dezastre se văd profund și azi. Nu doar în continuarea devastării cu ferocitate, sau pur și simplu cu indiferență, a patrimoniului arhitectural. Efectele profunde se observă în tot ceea ce se numește mod de viață, chiar dacă unele aparențe ale schimbărilor din ultimii treizeci de ani pot cuceri uneori privirea, pentru scurt timp. Și chiar dacă marile cartiere, creșterea și descreșterea masivelor capacități industriale, a tuturor intervențiilor colosale din acea perioadă, chiar dacă toate acestea sînt o realitate definitiv instalată, o stare de fapt. Da, e specificul nostru de acum. Da, e chipul lumii noastre, care nu poate trăi decît printr-o formă profundă de asumare. Mulți dintre noi ne-am născut între blocuri și am trăit cu cheia de gît, devenind, fără să știm, „omul nou“. Poate că nu întocmai omul nou pe care și-l dorea ideologia partidului unic, dar cu siguranță unul care păstrează date consistente din acel model, la care s-a lucrat cu sîrg. E parte din identitatea noastră. Și doar recunoașterea ei, asumarea și metabolizarea naturală a tuturor acestor date se pot articula în niște răspunsuri rezonabile. Doar efortul de a ne scruta alcătuirea, fără resentiment, mai poate atenua simptomele depresiei.

Iar adevărul e că chipul atît de hibrid al orașelor noastre, mai ales al celor din Muntenia și din Moldova, vine într-o anumită măsură și de mult mai departe, din istorie, nu doar de la „moștenirea comunistă“. Am trecut peste niște etape istorice și nu ne-am deprins încă, nici măcar acum, cu ideea de oraș. Nu e nici o rușine să mai ai încă rădăcinile unei culturi tradiționale, reminiscențele de univers ale spațiului rural. Nu e nici o rușine să fii așa cum ești, cu date culturale provenite din mai multe direcții, cu contraste și cu caracteristici specifice. Li se întîmplă tuturor oamenilor de pe lumea asta. Dar noi trebuie să învățăm să ne „folosim“ orașele. Să învățăm să ne locuim casele, blocurile și cartierele. Să ne umplem străzile și orice zonă a spațiului public de prezența unei comunități. Cu toate bunele și mai puțin bunele ei. Și nu doar cu o populație cenușie, tristă și arțăgoasă.

Gîndim, ne comportăm în viața de zi cu zi, și în funcție de chipul locului în care trăim. La fel de bine cum spațiul pe care îl locuim e, într-o anumită măsură, și expresia felului în care arătăm pe dinăuntru. Cînd te plimbi prin centrele orașelor noastre sau prin imediata lor vecinătate, cîinele care e gata să rupă gardul și să te facă praf nu e deloc o raritate. La rîndul lui, nu de puține ori, bietul cîine e ținut în lanț, în cel mai barbar mod cu putință. Poți să locuiești într-un hotel bun, dar să nu dormi toată noaptea de lătratul cîinilor de la casele din vecini. Multe dintre gospodăriile noastre de la oraș arată și „trăiesc“, de fapt, ca la sat. Într-un univers foarte diferit de cel urban, în care se găsesc. Muzicile care urlă, sunetul omniprezent al bormașinilor, felul în care sînt tratate animalele, lipsa oricărei griji față de mediu, lipsa oricărei considerații față de toate nivelurile de curățenie a spațiului public, felul în care se circulă, comportamentul de pe stradă, din spațiile pe care le împărțim cu alții, străzile desfundate și pline de noroi, gropile selenare, războaiele sîngeroase pentru un loc de parcare, toate astea și încă multe altele dau imaginea generală a unei isterii. Ceea ce e foarte diferit de forfota și de agitația unui spațiu urban european. Că ăsta e idealul spre care ne dorim să ne îndreptăm. Sau nu?!

Da, unii vor spune că e felul nostru de urban. Că e culoarea noastră locală. Dar asta nu va cauteriza nicidecum o nevoie arzătoare a multora dintre români. Aceea de a trăi într-un spațiu urban, așa cum se definește el și în alte locuri de pe acest continent. Și cînd nu-l găsesc aici, pleacă să-l caute în alte părți.