…pentru că se vorbește ad nauseam despre reforme. Avem nevoie de reforme în Educație, în Sănătate, în administrația publică și în Justiție. Trebuie reformate clasa politică, Uniunea Europeană și NATO, Facebook și Twitter ș.a.m.d. Ce mai tura-vura, avem nevoie de o reformă a lumii, dar mai cu seamă de una a întregii Românii! Așa e, avem. Iată un punct de consens, poate singurul într-o societate românească țăndări de-a lungul unor multiple linii de fractură, întretăiate în cele mai ciudate moduri cu putință, mai cu seamă de cînd cu pandemia care funcționează ca o lupă care ne ajută să ne vedem mai bine problemele. Vacciniștii se urăsc cu antivacciniștii (și invers), dar își pot da mîna cînd vine vorba despre, să zicem, reforma Educației. Micii antreprenori îi urăsc pe corporatiști și împreună pe lucrătorii la stat, dar se pot coaliza cînd vine vorba despre restricțiile din pandemie etc. Odinioară, nivelul de educație, de venit, credința religioasă sau simpatiile politice erau „predictori”, cum le spune în literatura de specialitate, pentru felul în care oamenii se poziționează politic de-o parte sau de alta a unei linii de fractură societală. Acum, „predictorii” ăștia nu mai pot prezice nimic. Nici în America, nici în România.

Sîntem țăndări, fără nici o noimă, precum o ceașcă scăpată din mînă, pe podea.

Și-atunci facem planuri de reforme. Încercăm să lipim la loc măcar cîteva cioburi, cu speranța șchioapă că măcar am avea o ceașcă ciobită din care să ne putem bea ceaiul. Poate c-a sosit timpul să privim problema în cu totul alt fel. În budismul zen, bătrînul înțelept meditează cu o ceașcă de porțelan, veche de cîteva sute de ani, în mînă. Cu cît ceașca e mai veche și porțelanul mai de calitate, cu atît mai bine. Iar atunci cînd „vine momentul”, înțeleptul lasă prețioasa ceașcă din mînă și-o face țăndări. Nu, nu-i scapă din mînă, cum ne-am scăpat noi pe noi. Nu. O lasă să cadă intenționat. Dar nici nu dă cu ea de pămînt. O lasă să cadă. Discipolii se grăbesc să adune cioburile și să le realipească cu aur. Dintr-o dată, ceașca, prețioasă oricum, și-a înzecit valoarea. De ce? Pentru credința că taman în ceea ce pare accidental (bețele de chibrituri dintr-o cutie scăpată din mînă, bunăoară, nu vor cădea la fel niciodată) se pot întrevedea deopotrivă trecutul, prezentul și viitorul. (Vezi discuția despre „sincronicitate” în prefața lui Jung la I Ching sau Yi Jing, Cartea Schimbărilor.)

Care ar fi, în cazul unei societăți românești țăndări, „aurul” care să o lipească la loc, nu doar pentru a obține o societate ciobită, ci una chiar mai valoroasă? Răspunsul, ca toate răspunsurile bune, e simplu: Beruf! Beruf ar putea rezolva și reforma din Educație, și pe cea din Sănătate, Justiție etc. Nu glumesc cîtuși de puțin. V-ați întrebat vreodată de ce nemții au reputația de buni meseriași, pe care te poți baza, indiferent dacă vorbim despre mașini sau instalatori, tîmplărie sau rachete, filozofie sau muzică? Dacă vă mai amintiți, pînă și Iohannis a jucat cartea bunului meseriaș german în campania electorală cu sloganul „România lucrului bine făcut!”. Și nu doar românii sînt convinși că nemții sînt „meseriași”. În America, reclamele la orice produs „made in Germany” sînt rostite de o voce cu un puternic accent nemțesc. Cum se explică o asemenea reputație internațională? Prin Beruf.

Heidegger (neamț) spunea că nu omul vorbește limba, ci limba îl vorbește pe om, iar în germană Beruf înseamnă deopotrivă „meserie” sau „profesie”, dar și „vocație” sau „chemare”. Simplu spus, limba îl învață pe neamț că nu te faci tîmplar, fizician, medic, profesor sau om de afaceri dacă nu ai totodată o chemare pentru asta, o vocație. Se aplică inclusiv politicienilor. Max Weber (alt neamț) are un discurs – care s-ar cuveni să fie obligatoriu pentru oricine simte chemarea de a intra în politică – intitulat chiar așa: „Politicul ca Beruf“. Iată o idee cît se poate de simplă și totuși atît de ignorată în ziua de azi: nu te apuci de nimic, profesional vorbind, dacă nu simți totodată și o chemare, o pasiune pentru meseria aleasă. Nu „Cîți bani aduce?”, nu „Se caută meseria?”, ci doar atît: „Mă pasionează?”, „Aș face asta și neplătit?”.

După ce am intrat la Medicină, am fost trimis în armată, la Zalău. N-a fost lesne, dar nu mi-a părut rău. Am învățat multe, printre care și lecția Beruf, înainte de a cunoaște cuvîntul, de la un băiat care intrase la TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini). Omul avea o pasiune: macaralele. Nu, nu e nici glumă, nici metaforă. Restul lumii vorbea despre fete, chefuri, ba chiar și despre religie. Eram de la Medicină Cluj, TCM Sibiu și Teologie București, dar nimeni nu vorbea nici despre medicină, nici despre construcțiile de mașini. Doar omul ăsta vorbea despre macarele, desena macarale, știa totul despre diferitele tipuri de macarale, visa macarale și era într-o permanentă căutare de auditoriu. Nu prea găsea clienți, dar eu îi ascultam cu gura căscată explicațiile. Nu, nu mă interesau macaralele, mă fascina pasiunea lui. Beruf.

Și uite-așa, datorită macaralelor, am avut puterea să mă las de medicină, cu diploma-n mînă, ca să-mi urmez chemarea. „De meseria asta nu-ți bați joc”, îmi zicea tata, medic și el. Avea dreptate. De nici o meserie nu-ți bați joc, dacă e Beruf. Nu, nu sînt idealist, dimpotrivă. Sînt cît se poate de pragmatic. Un meseriaș va ieși întotdeauna în evidență, indiferent de cîte nulități roiesc în jurul lui. Va fi căutat. Va avea o reputație care-i va face invidioși pînă și pe nulitățile care avansează cu PCR-ul (Pile, Cunoștințe, Relații, pentru neștiutori), PCR-ul care n-a murit cu PCR-ul ălălalt. Poate chiar vor rîvni să fie aidoma lui (sau ei). Cînd copilul își va vedea părinții pasionați de ceea ce fac, în loc să ofteze cînd merg la „muncă”, atunci cînd își va vedea profesorul pasionat de materia pe care o predă, va vrea și el (sau ea) să facă ceva de care e pasionat, ba să mai fie și plătit pentru asta! Și-atunci restul complicatelor reforme ar veni, cu toatele, de la sine.

Saint-Exupéry spunea că nu trebuie să-i înveți pe oameni cum să facă scînduri și parîme și catarge pentru a construi o corabie. E suficient să le arăți oceanul și să-i înveți să fie pasionați de ceea ce-ar putea afla dincolo de orizont. Restul vine de la sine. Nu degeaba Iisus l-a mustrat pe cel care și-a îngropat talantul (de acolo, etimologic, vine și cuvîntul talent), în loc să-l înmulțească.

În limba română nu avem Beruf, dar avem expresia admirativă „E meseriaș!”. S-o ascultăm cu atenție. S-o lăsăm și noi să ne vorbească, doar limba nu-i vorbește numai pe nemți.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).