– Am ajuns să fim conduşi de clanuri!? – exclamă retoric, în plin Senat, un venerabil profesor, uns însă cu toate alifiile politicului. 

Aluzia este, evident, la evenimentele tragice de la Giurgiu care au inflamat în ultimul timp întreaga opinie publică. Dar oare chiar aşa să fie? Oare despre asta să fie cu adevărat vorba? 

Să luăm puţină distanţă, să privim puţin mai de departe pentru a înţelege mai bine ce se întîmplă sub nasul nostru. 

Cam pe cînd izbucnea tot scandalul de la Giurgiu, într-un sat din Bulgaria populaţia majoritară furioasă incendia casele „Ţarului Kiro“, după ce nişte asociaţi ai acestuia loviseră cu maşina şi omorîseră un tînăr de 19 ani, se presupune că la ordinul „ţarului“. Antropologul bulgar Stefan Krastev comentează acest incident care s-a răspîndit ca un foc de paie în întreaga ţară vecină – aşa cum se întîmplase cu cîteva luni înainte şi în cealaltă vecină a noastră, Ungaria: 

Tímea Bakk-Dávid: Cine este de vină pentru declanşarea acestui conflict?

Stefan Krastev: Fără îndoială, dacă e să căutăm vinovaţii pentru declanşarea acestui conflict, aceştia sînt statul bulgar şi instituţiile acestuia, cum sînt, de exemplu, sistemul judecătoresc şi poliţia care, de zeci de ani, nu au fost capabile să facă dreptate în cazul aşa-numitului Ţar Kiro/Kiril Raşkov. Este cunoscut faptul că acesta a fost atît un sponsor generos al tuturor partidelor politice fără excepţie, cît şi furnizor important de voturi din partea romilor în alegerile generale şi municipale. În schimbul favorurilor sale, i s-a permis să se eschiveze din faţa legii, în nenumărate situaţii. A domnit ca un baron local în satul Katunitsa, fiii săi atacînd, bătînd şi ameninţînd oamenii. De ani de zile, sătenii din Katunitsa, şi romi, şi bulgari, depun plîngeri la poliţie şi la procuratură, fără să fi primit vreodată  un răspuns. Cu mai multe zile înaintea incidentului, un localnic a depus plîngere împotriva fiului lui Kiril Raşkov, care îl ameninţa cu moartea, cerînd din partea poliţiei protecţia pe care nu a primit-o. Indiferenţa constantă a instituţiilor statului şi eşecul acestora de a face dreptate sînt motivele pentru izbucnirea unui conflict atît de grav şi de violent. (...) Nici un politician nu a arătat că el sau ea înţelege gravitatea situaţiei şi că este dispus să depună eforturi susţinute pentru a rezolva aceste probleme. Este posibil să asistăm, şi asistăm deja, la un val populist, la răspunsuri superficiale, cum ar fi arestarea lui Kiril Raşkov, crearea unor liste cu «oligarhi locali» şi «averi suspecte» etc. Nici un politician – de stînga sau de dreapta – nu s-a arătat pînă în momentul de faţă dispus să trateze adevăratele probleme structurale cu care se confruntă romii şi bulgarii în această ţară.“ 

Nu aveţi o vagă impresie de déjà-vu, nu vi se pare că scenariul s-a mai repetat întocmai – şi are toate şansele să se repete în continuare?  Să le luăm pe rînd. 

„Clanurile ţigăneşti“ – sau „clanuri“ pur şi simplu pentru Poliţie – sînt grupări de indivizi organizate în vederea comiterii de infracţiuni. Definiţia oficială este deci una juridică, şi nu una etnică. „Ţigăneşti“ sau nu, ele sînt cunoscute de către organele de ordine şi intră în sfera de competenţă a acestora. „Ţigăneşti“ sau nu, ele ar trebui să plătească pentru faptele lor şi nu pentru culoarea pielii. Şi atunci? 

Singurul răspuns corect este ceva de genul afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul... Pe nimeni nu a interesat, „pe timp de pace“, existenţa şi funcţionarea acestor „clanuri“ iar politicile privitoare la romi au fost adesea doar de ochii lumii – cînd nu au fost de-a dreptul simple afaceri profitabile, după cum constată şi Krastev. Problemele sînt, de fapt, structurale, doar expresia lor este conjunctural rasială.  

Ce se ascunde deci „după gard“, ce se află dincolo de acest vîrf de iceberg mai mult sau mai puţin mediatizat? Cîteva elemente sînt atît de recurente încît putem să ne hazardăm în a face o mică generalizare: 

1. „Clanurile“ nu există niciodată ca atare, singure, de capul lor. Ele sînt totdeauna parte integrantă a unor reţele politico-economico-administrative, de la senat la primării, trecînd prin judecătorii şi procuraturi, pe care le ung permanent, financiar şi electoral; 

2. Toată lumea ştie de existenţa lor, mulţi se plîng, dar nimeni nu reacţionează;  

3. Criminalitatea nu este apanajul „clanurilor“, ci al acestor reţele mult mai largi. Impunitivitatea, de asemenea. Dacă veţi face o listă a oamenilor călcaţi mortal pe trecerea de pietoni, de pildă, veţi vedea că şoferii nepedepsiţi aparţin în număr mult mai mare clasei politice decît „clanurilor ţigăneşti“; 

4. Majoritatea infracţiunilor sînt făcute de „beizadele“, progeniturile impunitive ale primarilor, senatorilor, oamenilor de afaceri bine conectaţi şi alţi „baştani“ ai reţelelor de corupţie organizată. Adică de generaţia de mîine a mai-marilor ţării, care va pune mîna pe conducere în cîţiva ani;  

5. Cînd, întîmplător, „se sparge buba“, cade, populist, capul vreunui Moţoc şi statul închide dosarul. Iar cînd „Moţoc“ este ţigan, organele statului dau liber la linşaj. După acest circ fără pîine, dosarul se închide, în aşteptarea următorului „eveniment“.  

În concluzie: problema nu este deci că sîntem conduşi de clanuri (ţigăneşti), ci că sîntem apăraţi de instituţii (româneşti) care sînt parte integrantă a reţelelor de „corupţie organizată“ şi care ele conduc, de fapt, ţara! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.