Ieri s-a întrerupt curentul în tot cartierul. O zi întreagă. Am intrat în panică deoarece seara aveam curs iar planul de curs se afla, bineînţeles, pe calculator. Am aşteptat aşadar ce am aşteptat şi pînă la urmă mi-am suflecat mînecile şi m-am apucat de lucru. M-am întors la cărţile din bibliotecă, am răsfoit pasajele de care îmi mai aduceam aminte, am citit altele, am descoperit cîte o idee la care nu mă gîndisem. Mi-am luat apoi cîteva foi albe din imprimantă, le-am aşezat cu grijă pe birou şi am început să iau notiţe. Pe calculator, totul s-ar fi terminat în zece minute de cut/paste bine ales; aşa mi-a luat aproape zece ore. A ieşit cu totul alt curs, dar m-am distrat de minune! 

Ironia soartei a vrut ca tema cursului cu pricina să fie „Culturi orale versus culturi ale scrisului“. Nu m-am putut împiedica astfel să mă gîndesc mai departe, dar din aceeaşi perspectivă, la cultura Internetului în care trăim în prezent. Şi ceea ce se vede chiar şi cu ochiul liber, dacă îţi dai puţin osteneala să priveşti, este de-a dreptul fascinant (nu bine, nu rău, nu frumos sau urît, ci pur şi simplu fascinant). 

Mai întîi de toate, Internetul (sau, mai larg, multimedia) constituie o revoluţie epocală în domeniul „tehnologiilor de comunicare“, cum a fost şi scrisul la vremea sa. Iar o tehnologie de comunicare – ne spune Jack Goody – este la fel de importantă pentru o societate ca şi modul său de producţie: nu numai că marchează în profunzime relaţiile sociale, dar structurează şi mintea oamenilor, aparatul lor cognitiv. Din acest punct de vedere, gîndirea „primitivilor“ nu este nici inferioară (cum credea Lévy-Bruhl), nici la fel cu a noastră (cum afirma Lévi-Strauss), ci pur şi simplu diferită, în măsura şi modul în care tehnologia scrisului este diferită de aceea a oralităţii. 

Ce aduce însă fundamental diferit această nouă tehnologie de comunicare? În primul rînd, începînd deja cu televizorul, tehnologia multimedia impune primatul imaginii – şi astfel al văzului – şi determină relativa periferializare a scrisului. Cu aceasta am intrat deja în „post-gîndire“, afirmă Sartori. Scrisul a dus la dezvoltarea gîndirii critice şi abstracte. El a permis nu numai depozitarea gîndirii, ci şi compararea gîndirilor diferite în timp şi spaţiu, făcînd totodată „vizibilă contradicţia“ – ne spune Goody – şi forţînd astfel arta comentariului. 

Mai presus de toate însă, scrisul a permis desăvîrşirea şi operarea definitorie cu concepte şi idei, adică acele entităţi abstracte cărora „nu li se pot da în simţuri nici un obiect corespunzător“ (Kant): încercaţi să arătaţi cu degetul fiinţa, viaţa sau moartea şi veţi avea o problemă... Ei bine, imaginea ca atare nu poate fi niciodată un concept; îl poate ilustra, îl poate sugera, dar nu-l poate înlocui. Un copil care plînge, văzut pe ecranele a milioane de oameni, este mai convingător decît un milion de discursuri, dar el nu este o idee: imaginea poate fi mult mai persuasivă decît scrisul, dar niciodată la fel de inteligibilă. De cîte ori nu am reuşit, în ultima vreme, să-mi „conving“ studenţii cu o imagine şi un power point, după ore de discurs fără rezultat! Imagine şi power point care pe mine nu mă convingeau însă şi din care eu „înţelegeam“ mai puţin decît ei... 

Internetul nu înseamnă însă numai imagine. Una dintre cele mai frecvente utilizări ale sale este aceea a unei oralităţi secundare, o oralitate retopită în tiparul virtualului şi impregnată de această nouă tehnologie de comunicare. Paradoxal, această oralitate se slujeşte de texte, dar aceste texte virtuale integrează sui-generis structuri ale oralităţii, de la TON la emoticon, trecînd prin prescurtări, formulări eliptice, aproximări şi contradicţii. „Textul“ discuţiilor virtuale nu mai are nimic din caracterul închegat şi încheiat al scrierilor de altă dată, de la scrisori la cărţi. Cunosc, de pildă, o doamnă de vîrsta mea, care insistă să rămînă „branşată“ şi postează mereu comentarii pe forumuri culturale, care arată ca nişte impecabile compuneri, cu introducere, cuprins şi concluzii şi fiecare virgulă şi conjuncţie la locurile lor. Nu-i răspunde nimeni! Nu că ar fi de ruşine, dar e total neaşteptat: textualitatea virtuală trebuie să rămînă o improvizaţie orală. 

Pe de altă parte, această oralitate secundară elimină exact ceea ce era mai definitoriu pentru oralitatea primară, vechea şi „adevărata“ oralitate: relaţia faţă în faţă. Grupul social este înlocuit de reţeaua virtuală iar comunicarea devine anonimă şi fantasmată. Ceea ce conferă, mai departe, o extraordinară autonomie şi libertate fiecărui participant la comunicare. Ascuns sau nu în spatele e-anonimatului, acesta nu mai are nici o limitare – nici geografică, nici socială, nici simbolică –, poate comunica cu oricine, de oriunde şi oricum. În viaţa „reală“, nu ai oricînd ocazia să vorbeşti cu „regele“; în spaţiul virtual, orice persoană este accesibilă, căci e accesabilă. 

Oralitatea gravita în jurul unui guru, al unui înţelept al clanului; scrisul a fost totdeauna sub controlul puterii – de la elitele religioase sau imperiale ale scrisului şi pînă la cenzura regimurilor totalitare; web-ul este (aproape) liber de orice control: democratizarea comunicării s-a depăşit pe sine însăşi. Cu o condiţie: să rămîi branşat... Dacă tiparul (forma împlinită a scrisului) a fost o „tehnologie a individualismului“ – după cum afirma McLuhan –, se poate spune astfel că multimedia este o tehnologie a omului branşat, dependent din nou de comunitate, dar una fără chip. 

Ceea ce este însă cel mai fascinant este faptul că trăim într-o (scurtă) perioadă a istoriei în care aceste mari tehnologii de comunicare, despărţite altminteri de secole sau chiar milenii, coexistă. România este în prezent o societate pre-modernă a oralităţii reziduale, moştenire încă vie a societăţii ţărăneşti, o societate modernă a scrisului, în care scriitorul este elita, iar aceasta este încă referinţa şi o societate post-modernă a Internetului, în care reţeaua face tot mai mult regula. Totul într-o fascinantă devălmăşie. Nu ar trebui să ne mirăm deci prea tare că avem probleme de comunicare...