A fost o iarnă în care, din cauza pandemiei, nu s-a mai putut schia în Alpi. Stațiunile au fost în general închise și cei care nu erau localnici, mai ales, n-au putut merge acolo în vacanță. În România s-a schiat totuși, iar sezonul se dovedește a fi destul de lung. Nu e neapărat o surpriză, în mulți ani se schiază în martie și chiar în aprilie, la Azuga, Predeal sau Poiana Brașov, iar pe platoul Bucegilor nu există an în care să nu se schieze în aprilie, ba, uneori, e destulă zăpadă și în mai. Cei de la cîmpie nu sînt neapărat obișnuiți cu lucrurile astea, iar discuțiile lor despre vreme sînt ingenue. Pe la sfîrșitul lui februarie, la Azuga era un soare puternic și zăpada se topea de peste tot, iar cîțiva schiori care se pregăteau să urce într-o mașină cu număr de Brăila se felicitau că tocmai au prins „ultimul tren”, convinși că „de mîine s-a încheiat, nu se va mai putea schia”. O lună mai tîrziu, în aceeași stațiune ningea din greu și erau minus șase grade. Atunci am auzit alți turiști, probabil din București (schiori mai de ocazie), care se mirau teribil, zicînd că „anotimpurile s-au dat peste cap”, că „nu mai poți pune bază pe nimic, nici măcar pe vreme”.

Peste alte două săptămîni, la jumătatea lunii aprilie, ningea iarăși. Era în mijlocul săptămînii. Telegondola funcționa, dar la ora la care am ajuns eu nu era nici un client. În sus, spre creasta muntelui, pîrtia Sorica se desfășura în fața ochilor în toată splendoarea, albă și pustie, ca de zahăr. I-am întrebat pe cei de la telegondolă dacă totul e în regulă. Prea nu era nimeni. Eram ultimul mohican pe schiuri? M-au asigurat că zăpada e bună și că nu vor închide instalația, condițiile de funcționare fiind standard. Mi-am luat un abonament de patru ore și am urcat. Singur cuc. Pîrtia fusese bine bătută de utilaje și era tare. Știam că, spre prînz, zăpada urma, inevitabil, să se înmoaie, așa cum se întîmplă primăvara tîrziu, astfel că era de preferat să-mi fac turele cît mai repede, la primele ore ale dimineții. Și m-am pus pe treabă, ca și cum aș fi fost la sala de sport. Dar liniștea și pustietatea mă deconcertau. Toată pîrtia era a mea. Așa ceva nu mi se mai întîmplase. Era ca și cum aș fi fost ultimul supraviețuitor al unui cataclism atomic, beneficiar al iernii nucleare posterioare unui conflict devastator. Sigur, servanții telegondolei nu se puneau la socoteală. Ei erau la datorie și nu aveau voie s-o abandoneze nici morți.

Pînă la catastrofa nucleară însă, m-am gîndit că un pericol mult mai banal se putea ivi din pădure. Cu o zi înainte auzisem că un urs tocmai omorîse un turist singuratic, chiar pe la Azuga. Urșii au ajuns anul ăsta de multe ori și pe pîrtiile amenajate. Fiind așa pustiu, poate că ar fi fost chiar mai multe șanse să dau peste Moș Martin. Mi-am propus să fiu mai atent, măcar să-l văd de departe. Apoi mi-a dat prin cap că, atunci cînd nu vezi oameni pe care să-i ocolești, îți inventezi singur un urs. N-a fost urs, dar o căprioară tot mi-a tăiat calea, speriindu-mă grozav. Ajuns jos, după această primă tură stranie, am văzut că telegondola nu mai mergea. Nu era nici o mișcare. Sigur, mi-am zis, m-au păcălit. Sau poate deja au murit cu toții, că parcă la prima urcare nici unul nu arăta prea bine. În timp ce mă apropiam temător de stație, l-am auzit dintr-odată pe un mecanic îndemnîndu-mă: „Haideți, haideți, poftiți în cabină”. Am intrat și atunci telegondola a pornit. Deci o opreau cît eram pe pîrtie și o porneau doar cît să mă urce pe mine, doar pentru mine, ultimul om de pe planetă neconvins pe deplin de adevărul încălzirii globale. Frumos. M-am simțit ca un împărat, ca ultimul împărat. Se spune că în țările mai puțin dezvoltate există cîte o stațiune de schi, cu o singură pîrtie și o singură instalație de urcare. E un tipar. Ei bine, aici era o stațiune cu o singură pîrtie și o singură instalație funcțională, dar și un singur schior.

După a doua coborîre, am observat totuși că mai veniseră încă alți trei domni, ceva mai în vîrstă, cu o mașină cu număr de București. M-am bucurat. Au început să apară și pe la noi pensionari care schiază. Ne-am occidentalizat. Și mai mult, domnii aceștia schiau neașteptat de bine. Numai că, la un moment, dat, s-au oprit undeva jos. Păreau să aibă o problemă. Am aflat ceva mai tîrziu – cel care-i adusese își pierduse cheia de la mașină. Rămăseseră în clăpari pe dinafara automobilului și se învîrteau în jurul lui, neștiind ce să facă. Un ghinion care le ruina ziua. Am fost atent și eu peste tot pe unde am trecut, în speranța că le-aș putea găsi cheia. După alte cîteva ture, am văzut că domnii umblau cu o sîrmă pe lîngă geamul ușii șoferului, ghidați video prin smartphone de un mecanic din București, pe care-l sunaseră. Încercau să deschidă ușa, în speranța că poate cheia fusese cumva încuiată înăuntru. Nu izbuteau însă cu nici un chip să deblocheze încuietoarea. Le-ar fi fost de ajutor un hoț de mașini, un „specialist”. Nu puteam să-i ajut și-mi părea tare rău de ei. Nici mecanicul de la telegondolă, care le procurase sîrma, nu mai știa ce să facă. N-am mai aflat cum or fi rezolvat problema. Am plecat de acolo avînd pe retină imaginea lor, plouați (începuse să plouă), aplecați asupra portierei, privind dezamăgiți în interiorul mașinii unde le erau pantofii de stradă. Ciudată zi!