De cîteva săptămîni trebuie să scriu vesel. Scriu la o emisiune la care lumea trebuie să rîdă. Şi, cum nu putem plăti toată audienţa şi nici verifica ce se întîmplă în fiecare casă, e clar că devine necesară folosirea unor glume.

Aş fi zis că asta trebuie să fie simplu într-o ţară plină de umor, nu? E suficient să ieşi din casă şi dai peste trei lucruri caraghioase, în primii trei metri. Problema e însă similară cu cea a zahărului: el există în sfeclă, dar oamenii nu vor să-şi pună sfeclă în ceai. Vor o soluţie practică, iar aceasta să ocupe puţin loc şi să livreze efectul imediat. Cum ar fi zahărul cubic, industrializat şi curăţat de impurităţi. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu umorul.Trebuie să extragi din realitatea brută esenţa de rîs. Cum?

Nu ştiu nici acum, pentru că nu iese mereu. Ştiu însă gramajul. Umorul de monolog de talk-show pare că respectă o reţetă simplă: două propoziţii enunţiative, urmate de poantă, care trebuie să se încadreze într-o singură respiraţie. După care stai şi aştepţi. Dacă lumea din studio n-a rîs, ori textul era prost ori era atentă la regizorul de platou, care n-a dat aprobare la hohote. Birocraţia! îţi zici şi mai încerci o dată…

Dincolo de asta, umorul ca meserie n-are nimic vesel în el. Cel mai bine scrii cînd eşti trist, întrucît depresia ajută la creativitate. La 6 dimineaţa e perfect, fiindcă exact atunci eşti sigur că lumea întreagă conspiră să te pună la muncă, în vreme ce ea doarme. Un alt sfat important, în caz că doriţi să îmbrăţişaţi această carieră aparent amuzantă, e să nu fiţi ecologişti. Aici chiar trebuie să testaţi pe oameni toate produsele, înainte să le puneţi pe piaţă. Vedeţi dacă vecinul rîde. Încercaţi cu mama, mătuşa, bunica afazică. Sau cu un prieten din armată, care are acum destui bani să plătească pe altul să rîdă pentru el. În fine, ideea e că umorul, ca produs de consum, nu poate fi făcut bine decît pe scară largă. Aşa că trebuie să produci pe bandă, să ai de unde tăia.

Dar alta e dilema mea zilele astea: cît de jos trebuie să cobori cu glumele ca să pui mîna pe publicul generalist? Merită să fii un Doru Octavian Dumitru pentru jumătate de punct de rating? Şi nu cumva, dacă eşti, iar punctul nu vine, tocmai ai pierdut partea de sus a icebergului? Adică publicul ăla un pic mai deştept şi şlefuit, pe care la o adică, te-ai baza să faci fericită compania care face reclamă la tine în emisiune la pate de foie gras… Ce e de ales: napolitana sau BMW-ul?

La o adică, asta nici nu e alegerea noastră. Publicul ştie el mai bine dacă te prefaci sau eşti cu adevărat de-al lui. Nu poţi să fii de rîsul TIR-iştilor dacă n-ai schimbat niciodată singur uleiul la maşină. Poţi doar să promiţi că te ocupi de asta după ce termini de cules prunele (ca să punem mîna şi pe publicul rural!).

Şi nu numai publicul de la televizor. Îmi iau aici libertatea (ce altceva să-mi iau acum, după raţia săptămînală de Pîine şi Circ) să-l citez pe un critic al acestui gen de întrepridere veselă. Îl cheamă (pe net) Al_Core şi zice cam aşa:
„Acel mândruţă care scrie în dilema nu are dreptul de a lucra pentru gustul publicului aşa cum este văzut de producătorii programelor de divertisment ale televiziunilor româneşti.“
„Dacă acel mândruţă care pune mare preţ pe ratingul unei emisiuni ce se adresează unui public cu un IQ egal cu numărul meu de la pantofi este acelaşi cu cel ce scrie în dilema atunci unul dintre cei doi este impostor!“
Ei bine, tocmai asta e chestia tristă cînd lucrezi la emisiuni de umor. Lumea le vrea serioase. Lumea vrea să abordezi subiecte grave într-un mod principal, cam cum îşi doreau şi activiştii din Ilf şi Petrov. Eşti impostor dacă încerci să vorbeşti cu proştii. Proştii, se ştie, trebuie ignoraţi. Dacă produci pentru ei, o încasezi.


Ei bine, ia să încercăm să aplicăm logica asta la o altă situaţie. Să zicem cea din industria băuturilor alimentare. Să zicem că de mîine firma „Cutare Cola“ decide că nu vrea să mai aibă de-a face cu clienţii ei, pe motiv că IQ-ul preşedintelui e cu mult superior lor, şi-n plus, el nici nu bea cola, doar suc bio, din portocale adevărate făcut în faţa lui. Să zicem că toţi analiştii îi dau dreptate, pentru că şi ei sînt deştepţi şi nici ei nu beau cola. Ce s-ar întîmpla cu preşedintele ăla, aşa deştept şi sofisticat?

Morala e simplă: umorul e pentru toată lumea. Însă, uite-al naibii, nu poate fi nicicum tăiat în felii, pentru uzul unic al fiecăruia!

Trist. Dar v-am zis deja asta.