De la înălțimea academismului clădit în timp, jazz-ul mai coboară uneori să reinterpreteze muzici ale vulgului – hibridizări de sorginte post-rock (mai tot ce e etichetat azi drept nu-jazz),
Nu e clar cît din ambiția lui Bezos e direct legată de rezolvarea acestei suspiciuni, de viitorul omenirii ori de dorința de a se pune bine cu administrația Trump. Aflat în război conceptual și eco
În special bateria are aici un sound și un loc cu totul deosebit, ceva ce ai aștepta de la un proiect condus de toboșari ca Guiliana ori Öström. Producția scoate în evidență o alambicare metrică neobișnuită (susținută și de bas), migrînd dinamic între
Alăturarea pe același album a balticului Lars Danielsson și a mediteraneanului Paolo Fresu a fost un eveniment major al anului trecut, unul la fel de interesant ca recent recenzatul proiect Rymden; chiar mai imprevizibil, căci colaborarea lor e oarecum împotriva naturii. Danielsson și Fresu practică două tipuri de jazz radical diferite, disjuncte precum geografiile și climatele din care cei doi provin, complementare precum instrumentele lor predilecte – contrabasul și trompeta, inst
Helsinki Songs e rezultatul unei perioade solitare petrecută de protagonist într-un apartament închiriat în capitala Finlandei. „Sol’s Song“ deschide materialul cu o odă caldă adusă soarelui care la Helsinki strălucește vara pînă la miezul nopții, iar altă dată nu se vede cu lunile. Albumul pare să fi fost compus totuși iarna, căci piesa de titlu fixează devreme un ton predominant mohorît. Lucrurile devin interesante pe „New Beginning“, care evoluează dinspre solemnitate psihedelică spre un
Consistența rețetei Valerinne e, într un fel, un simptom al muzicii făcute din pasiune onestă și opțiunea progresului în incremente mici, bine stăpînite de membrii grupului. Materialul, înregistrat live, e ajutat semnificativ de producția neobositului Mari
Compozițiile sînt echitabil împărțite între protagoniști. Piesa „Orbiting“ e aproape un Wesseltoft solo-ambiental, ca și atmosfericul space-jazz intitulat „The Celestial Dog and the Funeral Ship“.
Personal, prefer prima direcţie, cea în care jazz-ul se compromite uşor cu nuanţe pop-rock şi ne poate înveseli şi pe cei care ascultăm muzica printr-un filtru mai degrabă hedonist decît ingineresc. Henry Hey a mai avut o tentativă similară cu grup
Pe pianistul Nitai Hershkovits l-am pomenit în enumerarea celor care l-au acompaniat pe Avishai Cohen pe unele din materialele sale recente. Mai nou, Hershkovits a apucat pe propriul drum – la început mai timid, printr-un album în colaborare cu
Prima trupă din portofoliul lor care ne vizitează în 2019 sînt israelienii Tiny Fingers: Oren Ben David – chitară, Boaz Bentur – bas, Tal Cohen – tobe, Nimrod Bar – clape. Grupul încapsulează toate ingredientele promovate de pomenita casă de d
Nostalgia anilor ’80 ne tot năpădeşte de o vreme, s-au făcut pe seama ei numeroase recapitulări, invocări şi recuperări în muzica douămiistă, retro-fetişismul 80s a dat deja cîteva subgenuri muzicale clar conturate. Stilistic, optzecismul acestui album e cel
Au apărut topurile anuale Rolling Stone şi Pitchfork şi cu asta se încheie perioada bilanţurilor muzicale care îndeamnă la recapitulări şi scot la iveală surprize ce încălzesc sărbătorile melomanilor. E timpul ca şi publicaţiile noastre să se alinieze la o cutumă la fel
În 2018, proiectul Multumult arată cu totul altfel decît la precedenta recenzie pe care am dedicat-o proiectului versatilului Călin Torsan – avangardistul avangardei muzicale româneşti. Proiectul s a reformatat drastic, acum alături îi sînt Vasile Gherghel
Britanicii Gunship fac parte din ambele categorii – cartea lor de muncă indică unele contribuții la industria jocurilor, pe de altă parte, proiectul s-a născut din rămășițele grupului de nu-metal tardiv Fightstar. Există o distincție esențială între a fi tardiv și a fi retro – dacă Fightstar se chinuiseră să se poziționeze undeva între Deftones și Slipknot la zece ani după ce trupele respective își pierduseră relevanța, Gunship dă timpul înapoi pînă la a dobîndi un statut respectabil. Anii ’80 s
Suedia oferă cu regularitate refrene și riffuri extrem de contagioase, fixînd repere în istoria muzicii pop-rock. ABBA, Europe, Roxette, Ace of Base, The Knife și-au marcat definitiv generațiile, iar compozitorii suedezi Denniz Pop și Max Martin se ascund în spatele succeselor unor Britney Spears, Backstreet Boys ori N-SYNC, fiind situați în clasamentele compozitorilor de hituri cot la cot cu Paul McCartney. Era momentul ca expertiza respectivă să fie transpusă și în spațiul
Ultima dată cînd am vorbit despre Marc Ribot am reușit să-l scot drept intelectual rafinat prin prisma bogatei cariere și a concertului-eveniment pe care l-a prezentat atunci (aniversarea clubului Village Vanguard). Însă cine se aseamănă se adună, iar asocierea
Mammal Hands sînt un grup britanic foarte tînăr, călcînd pe urmele genului de jazz introdus la noi de GoGo Penguin și alte grupuri în jurul cărora își clădește identitatea tînărul festival de jazz de la Smida. E o nouă generație de trupe melo-rock-jazz
Dracula e o experiență categoric diferită, din rațiuni ce nu țin doar de locația urbană. Festivalul se însoțește cu numeroase evenimente auxiliare – amuzantul „zombie walk
În ciuda titlului anost (o meteahnă a jazz-ului scandinav), I.E. oferă o excelentă demonstrație de jazz-rock tumultuos, cu o dinamică ce îi va surprinde pe cei care se obișnuiseră să-l consume pe Aarset ca pe un somnifer.
Basistul norvegian Arild Andersen e liderul acestui proiect, avînd în portofoliu aproape o jumătate de secol de colaborare cu casa de discuri ECM. L-a recrutat pe Vinaccia prin intermediul lui Rypdal și l a adoptat pe Smith pentru versatilitate
L-am pomenit pe Mark Guiliana ca ajutor pentru Avishai Cohen ori Brad Mehldau; nu e puțin lucru nici că tobele sale s-au putut auzi pe albumul de adio al lui David Bowie, dar a venit timpul să fie prezentat cu propriul său proiect. Ocazia e dată de
Între 15-18 august 2018 a avut loc a noua – și „pentru o vreme“ ultima – ediție a Festivalului Dark Bombastic Evening (DBE). Ce înseamnă asta și cît va dura hiatul respectiv rămîne de clarificat, însă amenințarea e un semn că vremurile spiritului și diversității culturale apun, încep vremurile obiectivelor electorale și principiilor pragmatice subordonate lor. Dispoziția populației
Narcomuzicienii Sleep provin dintr-unul din statele americane în care dispensarele de marijuana sînt mai numeroase decît restaurantele McDonald’s. Grupul, reîntregit cu ajutorul bateristului împrumutat de la Neurosis, a revenit anul acesta cu The Sciences, la aproape douăzeci de ani de la Dopesmoker
Kolyadin e un muzician de formație clasică puternic influențat de Stravinsky, însă albumul e gîndit din capul locului ca demonstrație a conceptului piano-rock, într-o măsură mai mare decît ce a făcut Tori Amos în acest sens (direcția ei fiind preponderent ghidată de pop), ceva mai aproape de Tigran Hamasyan (însă nu foarte aproape, jazz-ul fiind doar ocazional exercitat aici). Evitînd să mai folosească vocea feminină (care a consacrat sus-pomenitul proiect iamthemorning)
Albumul Art in the Age of Automation al britanicilor Portico Quartet oferă un comentariu instrumental pe acest subiect, reformatînd o trupă consacrată în medii jazz sub chip de grup electro-ambiental cu sensibilități dream pop. Efterklang, Ulver și pe alocuri coloana sonoră
Barabás Lörinc este un export valoros al jazz-ului maghiar, însă pînă acum a fost exportat mai mult pe sub mînă, prin economia subterană a muzicii. Noul său cvartet l-ar putea propulsa drept un nume care să concureze curînd cu Molvær. Stilul practicat nu e chiar din aceeaşi familie
Cîndva, de mult, norvegianul Thor Heyerdhal făcea un pariu că poate ajunge în insulele Polineziei pe o plută. Albumul de faţă, care aduce laolaltă Norvegia, Caraibele şi euro-clubbing-ul, pare să fie mai mult rezultatul unui astfel de pariu decît un material construit după logici muzicale consacrate.
Vocea lui Youn Sun Nah a cochetat dintotdeauna cu pop-ul candid, oferind una din cele mai eficiente chei de acces în universul jazz și în portofoliul casei de discuri ACT (o funcție esențială e îndeplinită și de standardele de inginerie sonoră impecabilă garantate de instituția respectivă).
Nik Bärtsch propune un nou set de „module zen funk“, abordare stilistică trepidant-hipnotică ale cărei ingrediente sînt precizia fractalică, reticența și un saxofon incisiv, caracteristici ce trădează originile elvețiene ale proiectului, trimițînd gîndul spre proverbiala breaslă a ceasornicarilor acelor meleaguri.
Eticheta electro-jazz e flagrant abuzată prin părțile noastre de o pleiadă de DJ reușind să-și convingă publicul că e suficient să nu ai voce/versuri ca să te poți prezenta drept jazz.
Dintr-o coincidență, am dat peste albumul lui Roberto Fonseca în aceeași perioadă în care am vizionat și filmul de animație Chico and Rita, despre gloria și veselia scăldate în muzică din Cuba efervescentă a anilor ’50.
Violonistul polonez Adam Baldych este un favorit al casei de discuri ACT, expus din fragedă tinerețe unor colaborări ambițioase cu avangarda jazz-ului scandinav – Rantala, Danielsson etc. E rîndul pianistului veteran Helge Lien să i se alăture într-o colaborare intergenerațională peste Marea Baltică.
Fiind artist important în portofoliul casei de discuri ACT, pianistul polonez Leszek Mozdzer s-a mai intersectat cu această rubrică în calitate de acompaniator al unor colegi de siglă, bunăoară Lars Danielsson
Cu acest grup, Joshua Abrams țintește să fie menționat în aceleași enumerări cu Philip Glass ori Terry Riley, oferind totuși o găselniță care să-l distingă – elementele world music
Americanii Kneebody fac parte din valul de jazz milenial care a pășit decisiv înspre lumea pop-rock și spre ascultătorul de radio pe mașină – un val de trupe îndeobște tinere care ne-au vizitat des în ultimii ani, și pe noi, și alte meleaguri pe care clasicii și sacrii mai rar riscă să vină. P
Celelalte discuri (Flying Microtonal Banana şi Polygondwanaland) au avantajul de a nu fi scrutabile și criticabile, fiind aliniate la strategia de intimidare a grupului de a pompa materiale experimentale fără mesaj, minimal editate, care să impresioneze prin prolificitate și compoziții algoritmice cu miză senzorială, cu vocea îngînînd riffuri de chitară/clapă repetate pentru un efect cînd hipnotic, cînd surmenant
Slowdive s-au reformat pentru a beneficia în mod direct de reabilitarea sound-ului dream-pop-rock pe care îl propuneau cu albumele de acum un sfert de veac.
Sînt puțini muzicienii din generația lui Robert Plant care, odată ce și-au găsit „sound-ul cîștigător“, să nu se fi complăcut în propria sferă de confort și glorie. Cu reputația vine și grija menținerii acesteia, iar abordarea predilectă la nivelul „legendelor“ e cea a stăruinței în conservarea familiarului, a nostalgiilor și a relațiilor deja clădite.
Chelsea Wolfe este un „gateway drug“ al celor nefamiliarizați cu istoria muzicii ocult-suicidale, doar că, în lumea muzicii, nu prea mai funcționează prevenția – cu excepția cîtorva interdicții punctuale de ordin administrativ (legate de inadecvarea locației ori momentului cîte unui concert), muzica a devenit cea mai libertină formă de exprimare și cel mai ușor de distribuit drog.
Basistul francez Henri Texier este neobișnuit de retras din propriul album Sky Dancers, ținînd seamă de pedigree-ul și poziția pe care și le-a asigurat în istoria jazz-ului încă din anii ’60, cînd lucra în subordinea trompetei lui Don Cherry.
Jarle Bernhoft s-a apucat la un moment dat de R&B, o direcție care să-l asigure că la el acasă în Norvegia (și, de fapt, cam în toată Scandinavia) nu prea are competiție. În oricare din direcțiile respective sînt semne că un divorț de chitara care l-a însoțit prin toată cariera este iminent. Cu astfel de manevre, o parte din fani sînt întotdeauna sacrificați, însă de la norvegieni nu trebuie să aștepți niciodată loialitate ori constanță.
Albumul The Optimist e o celebrare a pariului menționat și o continuare conceptuală a materialului cu care trupa pășea în noul mileniu și în formatul muzical actual, acel A Fine Day to Exit (2001) care se remarca deopotrivă prin pesimism și ambiție. Avem, în sfîrșit, albumul pe care Anathema ar fi vrut să-l scoată în 2001, acum cu beneficiul experienței și al lui Lee Douglas.
Cu puțin timp înaintea înregistrării albumului Bloodlust, rapper-ul Ice-T a oferit o prelegere TED locatarilor închisorii de maximă securitate Sing Sing – o versiune mai modernă a năstrușniciei lui Johnny Cash de a cînta la Folsom.
Are exact vîrsta pe care ar fi avut-o răposatul Chris Cornell, la care nimeni nu s-a gîndit vreodată ca la un „vestigiu“ (Iggy Pop le-ar putea fi tată).
