O clădire ponosită din centrul istoric al Timişoarei poartă numărul 24 şi se află pe strada Eugeniu de Savoia, nu departe de Sinagogă. Istoria clădirii este spectaculoasă. Pe locul unde se află acum părăginătura, au intrat trupele austriece după asediul victorios al oraşului prin Poarta Forforosa la 18 octombrie 1716. După douăzeci de ani, „meşterul zidar Wenczel Lechner cere Administraţiei să permită comunităţii evreieşti să-şi ţină întîlnirile într-o încăpere de sub poartă. Între anii 1755 şi 1760, aici a funcţionat o casă de rugăciuni a comunităţii evreieşti. După acest an, comunitatea mozaică îşi ridică două sinagogi, cîte una pentru ritul aschenazim şi sefardim“ (Ioan Haţegan, Cartea străzii Eugeniu de Savoya, Editura Brumar, p. 37). Poarta a fost cerută de armeni, dar şi de călugării trinitarieni pentru biserică. La exact o sută şi un an de la capitulare este dărîmată. Administraţia oraşului încredinţează cărămizile otomane ale vechii Porţi Forforosa unui proprietar. Acesta se obligă să adăpostească pe frontispiciul clădirii un basorelief care perpetua imaginea vechii porţi – loc simbolic în care ultimul paşă al vilayetului Timişoarei predă cheia cetăţii în mîinile prinţului Eugeniu de Savoya.

La un an după cucerirea cetăţii, la Viena are loc un mare bal al curţii în care cei mai destoinici cofetari ai oraşului au construit din ciocolată cetatea Timişoarei. În farfuriile din porţelan de Saxa ale celor de la bal a ajuns şi Poarta Forforosa din glazură şi ciocolată. Pînă la asediul trupelor revoluţionare maghiare sub comanda generalului Bem, clădirea de la actualul număr 24, construită, cum am văzut, din cărămizile turceşti ale vechii porţi, are mai mulţi proprietari. Atrag atenţia asupra diversităţii etnice a acestora, care prefigura ceea ce se va numi „salad bowl“ în contrast cu „melting pot“ în America de Nord. Salata dintîi păstrează diferenţele etnice, spre deosebire de melting pot, care avea în vedere asimilarea acestora, ceea ce nu a fost cazul în istoria clădirii de la numărul 24. Iată şirul proprietarilor, pînă la revoluţia paşoptistă: „Pe 19 decembrie 1804, un anume Michael Sacher cumpără pentru suma de 600 florini clădirea veche de 90 stînjeni pătraţi (stp). Pe 17 septembrie 1829, Rudolf Moran cumpără clădirea cu 19.000 florini. Ceva mai tîrziu, Rozalia Naseda schimbă casa ei de la nr. 59 plus încă 11.000 florini pentru această casă.

Pe 12 august 1841, Anton Naseda, Josefa Preyer, Francisca şi Ludwig Benard se întabulează drept moştenitori. Aceştia o vînd lui George Kuzmanovic – pe data de 14 iunie 1842 – pentru suma de 11.600 coroane. În anul 1847, proprietară este văduva sa Marta născută Duca.


În anul 1849, Pavel Veselinovic o cumpără cu 9.000 florini. La anul 1874 sînt menţionaţi mai mulţi moştenitori.“ (Ioan Haţegan, op. cit. p. 37).

Pe de altă parte, găsim aici melting pot economic interbelic: „Pe 6 august 1935, Ioan Weber îşi începe activitatea comercială prin firma Weber Ioan în domeniul laptelui, derivate din lapte, pîine, zarzavaturi, legume, prăjituri, zaharicale, conform autorizaţiei 297/7842 din 8 august acelaşi an. Se menţionează faptul că are experienţă comercială anterioară. Succesoare îi va fi Ana Klein, (...) cu aceleaşi tipuri de activitate.

Pe 24 octombrie 1940, Mauriciu Wolf îşi deschide aici restaurantul.“ (Ioan Haţegan, op.cit. p. 37).

Astăzi clădirea este locuită de chiriaşi cu stare materială precară, basorelieful este greu de identificat în dosul unui acvariu din sticlă prăfuită, cu margini din fier cornier. Am fost cu un grup de studenţi şi, cînd i-am invitat să admire acvariul acela ruinat, m-au privit ca pe un ins cu apucături bizare. Chiar aveau dreptate: basorelieful centenar al Porţii Forforosa părea mai degrabă „o chestie“ murdară de care ar trebui să scăpăm cît de repede. 

Daniel Vighi este scriitor.

Foto: Asociația Ariergarda.