Michel Tournier, Jurnal extim
● Michel Tournier, Jurnal extim, traducere din limba franceză de Radu Sergiu Ruba, editura Humanitas, 2009.
Extimul este opusul intimului, consemnare a lumii (de prin casă, de prin curte, de prin cărţi), dar nu şi a cotlonului de intimitate al privitorului. Instrumentarul extimist conţine monoclu, binoclu, microscop, stetoscop – tot ce vreţi, numai nu oglinzi-oglinjoare. Gesturile extimiste au o mărinimie graţioasă a altruismului cum numai în baletul unui garderobier mai întîlneşti.
Pe scurt, Jurnalul extim al lui Michel Tournier e o carte de mărturii neconfesive, cu o sumedenie de personaje, dar cu protagonist eclipsat. Autorul îşi lasă trăirile între paranteze şi povesteşte una-alta despre unii şi alţii: mamă, tată, Descartes, Mitterrand, răţoi, pelerini, caracterul masculin al ciocolatei, proiectul unui minister al civilizaţiei, Premiul Nobel pentru rahat-lukum, cumpătarea „decanei de vîrstă a umanităţii“ (care a lăsat alcoolul şi tutunul la 114 ani). Discursul său e cel de pe poziţia omului implicat, dar invizibil; şi invizibil, dar adorabil rău. Tournier are umor cu carul (cel mare), e hîrşit ca un cvasioctogenar (la vremea aceea) şi hîtru ca un bunic încîntat de bogăţia celor ce se întîmplă!
O vorbă minunată: „Cînd un şoarece vede trecînd un liliac, exclamă: «O, un înger!»“.
Un răspuns „de Pantheon“ postmodern, la întrebarea cu care dintre zei s-ar identifica: „Păi, ştiţi, pe mine... Manneken Pis din Bruxelles mă inspiră cel mai mult“.
O reuşită colaterală a acestui Jurnal: redescoperirea farmecului reconfortant al atît de blamatelor discuţii despre vreme. Din cînd în cînd, Tournier opreşte orice amintire, scenariu sau speculaţie şi comută, cu real nesaţ, pe meteo. Probabil că atunci discută, de fapt, cu sine: politicos, aşa cum o faci cu orice necunoscut amabil.
