Oraşul borcanelor
● Arnaldur Indridason, Oraşul borcanelor, traducere de Monica Vlad, Colecţia „Fiction Connection“,
Editura Trei, 2010.
De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană. Başca acest islandez Indridason, cu romanul său de debut, Oraşul borcanelor, unde nu de murături, zacuşti sau şerbeturi va fi vorba, ci de nişte marinate în formol ce conservă o sinistră memorie a anomaliilor. Povestea e perfectă: are o investigaţie care se „leagă“ ca un rebus isteţ, are un detectiv ataşant (delabrat, morocănos, dar simpatic chiar şi în suferinţă), are un macabru cu schepsis şi o recuzită studiată (ploi, subsoluri, o scrumieră ca armă a crimei, o fotografie stranie, un mesaj esopic), are cazuri „de viaţă“ paralele cu cel principal, „de moarte“, şi mai are un soi de gîndire naţional-ironică, ce ia peste picior, cu un umor negru... polar, tipicurile islandeze (inclusiv, de pildă, „crima tipic islandeză“ – „murdară, inutilă şi comisă fără nici o încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor“).
Mi-a plăcut un amănunt: din cînd în cînd, acţiunea face ce face şi aduce vorba despre cărţi. Detectivul citeşte un volum despre supravieţuitori în situaţii extreme (citise adeseori şi Biblia, dar fără folos); în casa victimei sînt găsite mai multe cărţi, între care şi Lolita etc. Cărţile par să funcţioneze aici ca nişte markere ale misterului, aşa cum ţigările, în filmele americane, au ajuns markerul clar al personajului negativ. Simpla prezenţă a unei cărţi pregăteşte, tacit, frisonul. De meditat.
