Un martor al sensului

Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume,  un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine. Se făcea o legătură, se lumina sensul unui personaj pe care-l uitasem de mult, primeam un sfat, într-un mod suficient de indirect ca să ţin seama de el. Să nu credeţi că mă las deturnată uşor: trebuia să dau de respectiva referinţă cel puţin de trei ori. În plus, deturnarea era legată şi de ingredientul acela care, de la un timp, joacă un rol esenţial în alegerea cărţilor: senzaţia că te priveşte personal. E o senzaţie care trebuie să aibă legătură şi cu cotloanele neocupate ale biografiei de cititor sau, cine ştie, doar cu curiozitatea. Aşa l-am citit, mai recent decît mi-aş fi dorit, pe Karlfried Graf Dürckheim.

E de mirare, totuşi, că acest personaj fabulos a început să fie tradus atît de tîrziu (şi deocamdată indirect, prin convorbiri cu discipolii săi) în româneşte. Amploarea personalităţii sale, fenomenul declanşat la Todtmoos-Rütte (în Pădurea Neagră) după război, unde a condus timp de 30 de ani (pînă la moartea sa, în 1988) Centrul de formare în psihologie existenţială şi, nu în ultimul rînd, cărţile sale despre „hara“, despre Japonia şi „cultura liniştii“, despre maestrul interior sau despre „dubla origine a omului“ ar fi trebuit să ne trezească măcar curiozitatea. Pe de altă parte, probabil că fără pasiunea şi inspiraţia traducătoarei sale, doamna Viorica Juncan, Karlfried Graf Dürckheim, „înţeleptul din Pădurea Neagră“, n-ar fi fost prea curînd tradus în româneşte. Traducerea dialogului cu Alphonse Goettmann, Dialog pe calea iniţiatică (Editura Herald, 2007), a fost, fără îndoială, cea mai bună mişcare de aclimatizare a lui Dürckheim în România. În primul rînd, pentru că întemeietorul „terapiei iniţiatice“, unul dintre cei mai dedicaţi terapeuţi, dar şi maeştri spirituali ai secolului trecut poartă, în această carte, un dialog cu un preot ortodox din Franţa, iniţiatorul Centrului de cercetare şi meditaţie de la Béthanie, în Lorraine. Iar Alphonse Goettmann însuşi a ajuns la ortodoxie după cezura personală pe care Dürckheim i-a provocat-o în propria biografie. Nu doar în viaţa sa a existat un înainte şi un după Dürckheim. Pentru cititorul român – chiar unul agnostic sau ateu – discuţiile unui preot ortodox cu maestrul său, despre rugăciunea inimii, mistica creştină, condamnarea lui Meister Eckhart de către Biserică sună mai apropiat decît intrarea abruptă în teoriile despre hara, despre intensitatea zen sau despre autocentrarea prin tragerea (mentală) cu arcul. Şi pentru mine, această carte a fost prima întîlnire cu K.G. Dürckheim. 

Apoi, am dat cu totul întîmplător peste jurnalul semnat de Nicolae Stroescu-Stînişoară, unul dintre directorii Europei Libere, dar şi doctor în filozofie al Universităţii din München, oraşul în care s-a născut Dürckheim. În aceste Întrezăriri, recent publicate la Editura ICR, Nicolae Stroescu-Stînişoară reia momentele esenţiale ale biografiei acestuia: războiul (primul) la 18 ani, plecarea în Japonia, dar mai ales experienţa inaugurală a lui Dürckheim, o „deschidere de sine“ provocată de lectura unui pasaj din Dao-de-Jing de Lao-Tze: „Lao-Tze vorbeşte în acel vers despre «golul» în care sălăşluieşte sensul. Dürckheim şi-a dat în acea clipă seama că lumea perceptibilă prin simţuri este locul în care se manifestă o altă lume. Eul cel mic devine permeabil pentru Eul cel mare. Dar dacă vrei să ajungi la Eul cel mare, trebuie mai întîi să ai un eu. Omul are două rădăcini: una terestră şi una cerească... În clipa aceea, s-a simţit brusc transformat şi ridicat într-o altă dimensiune. Toate lucrurile din jurul lui au început să-i apară sub o dublă perspectivă: ca fenomen exterior şi ca manifestare a unei realităţi superioare în lumea noastră. Această stare de graţie a durat două zile. Dürckheim avea 24 de ani“. 

Şi Jacques Castermane, medic francez atras de practicile japoneze, în cele din urmă discipol al „bătrînului înţelept din Pădurea Neagră“, a avut o viaţă înainte şi una după Dürckheim. În viaţa „de după“ a fost scrisă şi această carte, Centrul fiinţei, recent tradusă în româneşte (fireşte, tot de Viorica Juncan) şi apărută la Editura Herald. Discipolul se efasează însă aici cu totul, nici măcar nu pune întrebările. După o lapidară autoprezentare (care aproape nu-l individualizează), Castermane povesteşte, la rîndul său, declicul întîlnirii cu Dürckheim, hotărîrea de a-şi abadona cu totul viaţa de pînă atunci (plină de tot confortul occidental şi de împlinirea profesională la un înalt nivel... standard) şi de a găsi sensul vieţii sale alături de cineva „prezent într-un mod calm... autentic prezent, cu seninătate prezent... un martor al sensului (s.m.)“. Iar cartea pe care o redactează astfel, cu vorbele adresate lui de K.G. Dürckheim, are exact această uimitoare calitate, de a restitui un suflu viu, o prezenţă autentică ce-ţi spune sau îţi aminteşte ceva care te priveşte în mod direct. Probabil asta era şi senzaţia pe care o încercau „pacienţii“ lui Dürckheim – cîte 7-8 în fiecare zi, în sesiuni adaptate nevoilor fiecăruia –, cei pe care îi primea la Rütte. Căci Dürckheim nu dădea doar conferinţe şi nu predica unor largi grupuri eteroclite, ci stătea faţă în faţă cu fiecare om care venea să-l caute, adaptîndu-şi teoriile – şi mai ales intuiţiile – nesfîrşitelor impasuri prin care trecea lumea de după război. Contele Dürckheim – apropiatul lui Rilke, Paul Klee, Alfred Adler, Ludwig Klages – nu a ezitat să facă „terapie existenţială“ şi să explice practica acelei „aşezări în tăcere“ băcănesei din Rütte. Singurul criteriu de selecţie a interlocutorilor pe care Dürckheim îi respecta era, se pare, acela de a se adresa unor persoane care „au deja deschisă urechea interioară“. Pesemne, aşa, într-o singură viaţă, mai era timp şi de înţelegere, atunci cînd aceasta nu reuşea să fie (aşa cum i se întîmplase lui însuşi, fără motiv aparent) instantanee. 

Cam tot acelora le este adresată şi această carte despre „centrul fiinţei“, despre umbra din fiecare, despre nevoia Occidentului de Orient. Şi, poate, amatorilor de „turism iniţiatic“, pentru care Pădurea Neagră sau Mirmande (locul unde se află azi Centrul Dürckheim deschis de Jacques Castermane) ar putea fi următoarea destinaţie de vacanţă.