Două scrisori de la TIFF

m-am bucurat mult că ai primit premiul pentru debut pentru Constantin şi Elena! Nu l-am mai văzut de la premiera de la Bucureşti de-acum cîteva luni, cînd m-ai invitat, dar filmul tău mi-a rămas în amintire ca un "Pod de flori" (tot un documentar foarte frumos, al lui Thomas Ciulei) între tine şi bunicii tăi. Cred că premiul ăsta ar trebui să te bucure cu atît mai mult cu cît este dat de un juriu de străini. Într-adevăr, nu cred că cineva " din Islanda şi pînă în SUA, trecînd prin Sri Lanka " nu ar fi deopotrivă interesat, amuzat şi emoţionat de acest film! E în el atîta adevăr uman, cum se spune, atîta tandreţe, fineţe şi devotament " devotamentul de a păstra imaginea bunicilor tăi " încît îţi merge la suflet. Am înţeles că, deşi este primul tău film (iar tu nu te consideri regizor, cum ai declarat şi pe scenă; lol, vorba’ceea), nu a putut fi inclus în competiţie pentru că nu este pe peliculă de 35mm... Dă-mi voie să mă indignez şi să spun: Dar ce păzeşte CNC-ul?! Cum e posibil să nu se găsească bani pentru a transpune pe peliculă acest film, în schimb se găsesc bani (mulţi!) pentru atîtea sub-filme? Cred că, în cazul unor debuturi atît de convingătoare " cum este al tău şi cum a fost cel al lui George Dorobanţu cu Elevator, anul trecut ", CNC-ul are datoria de a le trece pe 35mm fără să mai aştepte indicaţii speciale! Iar televiziunile (multe, alea care sînt) ar trebui să se bată să le obţină. Ce mai fac bunicii tăi? Ştiu că s-au emoţionat văzîndu-te la televizor, te rog spune-le că ei ne-au emoţionat pe toţi, pe ecran mare! Ce frumos este momentul ăla cînd bunica ta Elena stă pe pat cu nepoata ei, care-o ţine în braţe pe fetiţa ei, şi le explică la amîndouă ce nume poartă fiecare floare din covorul de pe perete, ţesut de ea... E ca un poem al fericirii lucrat de ea " lucrat preţ de o viaţă, căci şi florile alea, şi fetele care stau şi-o ascultă sînt fructul trudei ei iubitoare. Te uiţi la acel moment şi-nţelegi că, orice s-ar spune, merită să trăieşti cîtă vreme ţi se îngăduie atîta frumuseţe. Cu bine. Dragă Claudiu Mitcu, vroiam să-ţi mulţumesc şi pe această cale pentru bucuria numită Australia. Trebuie să-ţi mărturisesc că era cît p-aci să ratez documentarul tău (ştii şi tu cum se suprapun filmele la TIFF, lăsîndu-te mereu frustrat că nu poţi să vezi tot ce ai vrea), noroc cu Andrei Creţulescu care a insistat, discret... Am stat acolo în rîndul 3, cu Maria Dinulescu, şi am jubilat la unison. Nu ştiam mare lucru despre povestea fotbaliştilor fără adăpost, îi văzusem pe fotbaliştii "noştri" (cineaştii, actorii... inclusiv tu!) luînd bătaie de la ei în meciul de dinainte " cu Radu Muntean (ex-homeless) dînd gol în poarta lui Radu Muntean (regizorul) " şi, deşi nu mă pricep la fotbal, consider că "neadăpostiţii" au jucat mult mai bine. Cred că băieţii ăştia, pe care i-ai urmărit " cu camera " pînă în Australia şi-napoi, sînt nişte eroi adevăraţi. Nu pentru că "şi-au depăşit condiţia" (cum se spune, cu o uşoară condescendenţă), nu pentru că joacă bine fotbal (doar au învins şi echipa SUA!) şi nu pentru că, din canale, au ajuns down under, la Melbourne " nu; ci pentru că nu le e teamă să spună cu voce tare, în faţa camerei de filmat, ceea ce gîndim toţi. Cred că filmul tău, împreună cu Constantin şi Elena al lui Andrei Dăscălescu, ar trebui trimise la pachet ICR-urilor noastre de pretutindeni pentru a fi proiectate românilor de acolo; al lui este România profundă " aia aproape neschimbată, mitică, un pic idilică ", al tău este România străfundă " aia necunoscută, sub-urbană, cinic-ironică, deşi băieţii au o candoare în stare să se bată cu orice cinism... Replicile lor sînt rupătoare, s-a aplaudat pe rupte, la scenă deschisă " şi îmi pare sincer rău pentru cei care vor vedea Australia la televizor, pe HBO: vor trebui să aplaude singuri, fără amplificările unei săli întregi. Nu pot decît să vă doresc să mergeţi cu documentarul vostru peste tot pentru că, sînt convins, veţi avea succes peste tot! Toate cele bune şi felicitări încă o dată.