Un colţ de Anglie în Bucureşti - biserica anglicană "Învierea” -

Sub semnul numelui "Maria". Clădirea de cărămidă roşie tipic britanică, cu arhitectură de început de secol XX, de pe strada Xenopol, colţ cu Arthur Verona, e parte integrantă a peisajului bucureştean, o surprinzătoare bucată de Anglie în plin centru al Capitalei. Istoria pare să nu fi lăsat nici o urmă asupra faţadei ei sobre " dar este doar o aparenţă. În realitate, a fost martoră la atîtea întîmplări, încît ar putea fi cuprinse într-o carte. Pe la 1900, în Capitală se formase o minusculă comunitate britanică, compusă îndeosebi din mult căutatele, de către familiile cu stare, guvernante englezoaice, din cîţiva evrei convertiţi de misionarii anglicani şi din personalul diplomatic al Majestăţii Sale în România. Se întîlneau, pentru slujbe religioase, în cîteva cămăruţe. Printre ei, un membru de vază: Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, nepoată a Reginei Victoria a Regatului Unit. Deşi convertită la ortodoxie după primirea în familia regală a României, voia uneori să participe la un serviciu religios în credinţa copilăriei ei. Regina Maria a promis ajutorul ei pentru ridicarea unei biserici anglicane; aceasta a fost terminată în 1914, dar avea să intervină Primul Război Mondial. A fost mobilată după încheierea conflagraţiei şi prima liturghie s-a putut ţine abia în 1920, cu potirul pentru euharistie ce fusese donat anterior de Regina Maria, din care credincioşii se împărtăşesc şi astăzi. De Crăciunul anului 1940, biserica se închide: cum Marea Britanie şi Germania nazistă se aflau în război, iar România era aliata acesteia din urmă, lăcaşul de cult al duşmanului trebuia anihilat. Aici intervine un înger păzitor, tot o Marie, de data aceasta o femeie simplă, îngrijitoarea clădirii: vreme de patru ani, pînă la redeschiderea din 1944, cu un devotament ieşit din comun, s-a dus permanent, fără să fie plătită, a făcut curat, a avut grijă ca obiectele să rămînă aşa cum erau. Cu aceeaşi abnegaţie avea să rămînă statornică femeie de serviciu în perioada stalinistă, cînd relaţiile româno-britanice se înrăutăţesc din nou. Nici cînd a ieşit la pensie n-a lăsat-o inima să părăsească biserica de pe Xenopol şi comunitatea ei. La începutul anilor ’80, Maria, copleşită, avea să primească Crucea Sfîntului Augustin din partea Arhiepiscopului de Canterbury. Ar mai fi atîtea de povestit " din broşurile de prezentare a bisericii sau din amintirile enoriaşilor ", dar spaţiul e insuficient. Poate că merită amintit, în treacăt, filajul permanent din anii ’80. Sau supravieţuirea în faţa secularizării galopante din ultimele două decenii, cînd s-a propus transformarea clădirii în spaţiu al Consiliului Britanic, dar mica comunitate de expaţi britanici s-a mobilizat exemplar să-şi păstreze locul de rugăciune. Aşa se face că psalmii cîntaţi în limba lui Shakespeare răzbat şi astăzi prin zidurile de cărămidă roşie. De Ziua Tuturor Sfinţilor, fără Halloween. "În fiecare duminică, vin în jur de 40-50 de credincioşi " spune preotul David McKeeman. Chipurile se mai schimbă, pe măsură ce britanicii din Bucureşti se întorc acasă, şi alţii le iau locul. În jur de o treime dintre cei care vin sînt expaţi. Altă treime e formată din români, care vin fie din curiozitate, fie pentru că au soţi sau prieteni britanici. Iar altă categorie e formată din străini ne-britanici care ne vizitează pentru că e o biserică protestantă, ca a lor, sau le place atmosfera." Într-adevăr, e un "ceva" primitor şi cald în relaţiile dintre oameni la biserica anglicană. Poate pentru că unii se află departe de ţară şi vin să-şi mai ostoiască dorul. Cei care participă la liturghie nu sînt neapărat credincioşi, unii se duc extrem de rar într-o biserică în ţara de obîrşie. Dar aici recreează puţin atmosfera din patria pe care au lăsat-o în urmă. După liturghie, se întîlnesc la tradiţionalul ceai cu prăjituri, sînt prezentaţi nou-veniţii, se leagă prietenii. Cele patru fetiţe ale unui cuplu de olandezi desenează în camera dedicată Şcolii de Duminică. "Pentru mine, biserica înseamnă o bucată de Anglie " spune Colleen, plecat din Southampton. Mi-am făcut mulţi prieteni de cînd am venit aici." Este în România de patru ani şi predă engleză la cîteva şcoli private. Vrea să se întoarcă în Anglia definitiv, îşi face planuri pentru anul viitor. Ca şi la catolici, e Duminica Tuturor Sfinţilor. De altfel, cu excepţia primatului papal, anglicanismul este foarte apropiat, dogmatic vorbind, de catolicism. Preotul McKeeman vorbeşte despre semnificaţia zilei şi de sfinţenia către care trebuie să tindă toţi credincioşii. Halloween-ul, care se sărbătoreşte zgomotos în comunităţile anglofone şi nu numai, nu pătrunde aici. În schimb, după slujbă, participanţii sînt invitaţi de către un britanic care lucrează pentru o organizaţie umanitară la apropiata sărbătoare a Complotului Prafului de Puşcă, foarte populară în Marea Britanie. Se fac planuri de întîlnire pentru săptămîna următoare: încă un prilej pentru britanici să se simtă ca acasă. Deşi n-au rămas insensibili nici la problemele ţării de adopţie: începe o discuţie cu predicţii despre cine va cîştiga alegerile prezidenţiale din România. Preotul McKeeman, venit în septembrie alături de soţia lui, Susan, va pleca în curînd. Este pensionar şi a lucrat tranzitoriu, pînă la instalarea viitorului paroh. Între tradiţie şi nou. Hotărîrea conducerii Bisericii Anglicane de a primi în rîndul clerului şi femei n-a fost primită de unii cu bucurie, la vremea respectivă. Un grup de preoţi chiar a părăsit anglicanismul, în favoarea mai tradiţionalelor Biserici catolică şi ortodoxă. În ciuda vîrstei venerabile, care-l situează într-o generaţie mai conservatoare, David McKeeman n-a considerat că este o decizie greşită: "Eu m-am aflat printre cei care n-au crezut că e o hotărîre exagerată. Pot să primesc euharistia de la o femeie preot, am acordat-o la rîndul meu femeilor". Alt semn al schimbării este adaptarea la spiritul şi tradiţia religioasă a locului, oriunde se află comunităţi anglicane: la biserica "Învierea", pe pereţi sînt o mulţime de icoane ortodoxe, unele primite de la înalţi ierarhi ai bisericii majoritare. De asemenea, în pofida faptului că anglicanismul este religie oficială a Regatului Unit, iar capul bisericii este monarhul însuşi, preoţii nu sînt salarizaţi de stat: totul, inclusiv întreţinerea clădirii, se finanţează din donaţii private. O adevărată provocare pentru puţinii credincioşi britanici de la Bucureşti. Însă optimismul nu-i părăseşte nici o clipă: la urma urmei, în secolul din urmă, comunitatea a trecut şi prin vremuri mai grele.