-convorbire cu Toni Grecu, liderul grupului Divertis-Impulsul de a-l invita pe Toni Grecu pe Divanul Dilemei vechi, ca reprezentant al Grupului Divertis, a fost determinat de canicula care refuză orice subiect "profund" şi de dorinţa de a afla de la un om de pe şantierul hazului cum se vede umorul "de consum" evocat, citat, dispreţuit, dar niciodată neglijat. Credeam că o să discutăm serios despre umor, despre gustul public şi alte savantlîcuri, dar oaspetele şi-a asumat rapid rolul său din Grup: părea că răspunde la vreo întrebare, de fapt îşi ţinea discursul lui, rîdea, altă întrebare, rîdea, noi după el şi ne-am distrat bine vreo două ore. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră. Montaţi rîsetele din off unde doriţi.Toni Grecu: Să începem!... Cu dosarele, nu? Continuăm cu dosarele şi terminăm cu dosarele! Mircea Vasilescu: Ai adus ceva în geantă? De mult timp am avut intenţia asta, să depun cererea la CNSAS. Întîi am abandonat-o, dar acum, cu relansarea asta puternică a subiectului, mi-am făcut cererea, dar am ajuns prea tîrziu, se închisese la CNSAS. Am fost într-o vineri, cînd au program scurt, pînă la 2, iar eu am ajuns pe la 4. Andrei Pleşu: E un semn! Da, e un semn! Apa din Germania nu curge Cezar Paul-Bădescu: Înainte de ’89, veneau "băieţii" să vă tragă de urechi, să vă zică "Hei, mai uşor!"? Nici eu şi nici colegii mei nu am fost abordaţi de vreun agent al Securităţii, cu poveţe directe. Dar ni s-a spus "Băieţi, mai uşor!", prin diverse personaje care aveau grijă de activitatea studenţească. Am avut nişte experienţe foarte interesante, nu direct cu Securitatea, pentru că, ori le eram simpatici şi lor, ori abordau manevre mai subtile, vorbeau cu alţii. După ce am terminat facultatea, eu am fost repartizat la Bacău, într-un loc minunat, la Poşta din Bacău. Am lucrat o perioadă ca inginer şi ştiu că acolo mai mulţi oameni, colegi de birou, au fost întrebaţi în legătură cu ceea ce povesteam eu în birou. Andrei Pleşu: Şi ce povesteai? De pildă, am scris o scenetă, o glumă, despre un baraj care curge. Personajele-clişeu ale unei piese dedicate barajului - cum se dădeau multe la TV - discută şi, la un moment dat, directorul şantierului spune - îl ia gura pe dinainte - "curge, pentru că apa românească nu este bună. Trebuie să aducem apă din Germania. Apa din Germania, dacă o opreşti, nu curge". Şi aşa mai departe... După ce am plecat eu de acolo (fusesem "avansat" la Moineşti), oamenii au trebuit să explice cine ce a spus. Moineştiul e un loc sublim. Dar în momentul acela pentru mine nu era cine-ştie-ce, pentru că tocmai terminasem facultatea, veneam dintr-un mediu studenţesc foarte interesant - spectacole, lume bună, contacte frumoase, excepţionale, chiar şi în vremea aia - şi m-am trezit cazat într-un cămin de nefamilişti, coleg de cameră cu un trompetist, angajat al schelei de foraj petrolier din Moineşti; el cînta la nunţile şefilor de la schelă şi în big-band-ul de jazz participant la diversele spectacole din "Cîntarea României".Magdalena Boiangiu: Cum s-a păstrat grupul, dacă v-aţi răspîndit după ce aţi terminat facultatea...? Nici noi nu ştim, zău. Din cauză că nu puteam face altceva. În 1981 ne-am înfiinţat, în ’84 am terminat facultatea. Din ’84 pînă în ’89 am reuşit să rămînem împreună bătînd ţara în lung şi-n lat, cu trenurile, la diverse manifestări unde eram invitaţi. Am rămas în zona asta, agăţaţi de mediul studenţesc, lumea ne ştia, aveam mulţi fani, dădeam spectacole mai speciale în Club A... Texte raşchetate Radu Cosaşu: Cum înfruntaţi cenzura? Sincer, pe noi cenzura ne-a ajutat mult. Să vă spun de ce. Scriam un text. Ni se cerea textul. Se întorcea raşchetat, cu roşu, cu puncte... Noi pe scenă citeam foaia primită, inclusiv observaţiile cenzorului. De exemplu: la un moment dat, era o scenetă studenţească despre unii care lucrau într-un laborator... Şi era acolo o replică: "Aparatul ăsta costă 5000 de dolari!". Cenzorul a tăiat cuvîntul "dolari" şi a scris "orice altă monedă". Pe scenă am spus: "Aparatul ăsta costă 5000 de orice altă monedă!". S-a prăbuşit sala de rîs. Andrei Pleşu: Era mai bună varianta cenzurii! Da! Mult mai veselă! Şi uite aşa ne-am jucat de-a şoarecele cu pisica, ani de zile, şi cred că am reuşit să fentăm cenzura. Dacă nu cumva ne-au dat senzaţia că am reuşit să-i fentăm. Şi cred că, de fapt, ăsta e adevărul. Mircea Vasilescu: Dar atunci vă simţeaţi subversivi? Da, dar nu aveam perspectiva consecinţelor. Era vîrsta, era nebunia. Ne distram! Andrei Pleşu: Eraţi în aceeaşi formulă? Da. Dar care s-a dezvoltat. În ’87 au venit Gyuri Pascu şi Cătălin Mireuţă. Şi din ’87 am rămas împreună. Eram toţi din Politehnică, doar Pascu făcuse Filologie. Andrei Pleşu: Nici unul, actorie? Nu. Nu am avut nici o treabă cu actoria. Andrei Pleşu: D-aia sînteţi buni! Pentru că nu aţi făcut studii de actorie! Magdalena Boiangiu: V-aţi gîndit că umorul o să devină o profesie pe viaţă? Nu, niciodată! N-aveam cum să ne gîndim atunci. Cum să ne treacă nouă prin cap că vom ajunge - de pildă - să facem emisiuni la televizor?... Magdalena Boiangiu: Şi consideri că e spre binele vostru? Decît inginer în fabrică!? Am fost inginer pînă în ’92. O victimă a industriei socialiste Mircea Vasilescu: Cînd v-aţi dat seama că umorul vostru poate deveni un mod de viaţă şi o sursă de venituri? Cred că după ’93-’94, cînd eu am fost silit de împrejurări să nu mai practic ingineria pentru că s-a închis fabrica. Cezar Paul-Bădescu: Ce fabrică era? Fabrica de calculatoare. O unitate de frunte a industriei. Construiam şi noi, după mintea şi cuceririle noastre, partea de IT a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ne consideram campionii campionilor, că nimeni nu se poate compara cu noi. Am umplut ţara cu discuri de masă, cum se spunea, discuri de memorie. Nişte namile, care aveau capacitatea de 200 MB, iar discul era antrenat de un motor trifazat. Nu pot să vă zic cum era! Cu aceste discuri a zburat Apollo 13 în cosmos, în 1972-1973. Or noi, spre sfîrşitul anilor ’80, ne consideram campioni! La un an după Revoluţie toate au dispărut pentru că în ’91 s-a "inventat" computerul adevărat şi... a fost momentul cînd ne-am zis "să ne facem artişti" că ingineria s-a săturat de noi. Mircea Vasilescu: V-aţi dorit voi să faceţi spectacole şi să deveniţi vedete de televiziune şi realizatori de emisiuni, sau treptat, puţin cîte puţin, oportunităţile, conjuncturile v-au adus în situaţia de a lucra permanent? Noi nu am avut ţinta asta. Nu aveam cum să o avem la vremea aceea. Ce era televiziunea pînă în ’95? În ’95 s-a făcut un salt. A fost primul contact de natură profesională cu televiziunea. Am avut şi în perioada ’94-’95 unele probleme cu cenzura nouă. Iarăşi ne-am amintit cum era înainte de ’90, dar de data asta la un alt nivel. Nu mai era vorba de un spectacol pe scenă, ci de o emisiune la televiziune. Ne-au oprit nişte emisiuni... Andrei Pleşu: Cine v-a oprit? Televiziunea naţională. Nişte persoane care nu mai sînt acum în TVR, pe vremea domnului Răzvan Teodorescu. Nu exista altă televiziune încă. Cezar Paul-Bădescu: Cum justificau? Tehnic: calitatea proastă a imaginii, sunetul înfundat, montajul greşit - nu putem da aşa ceva pe post, calitatea nu e bună. Din punct de vedere artistic - minunat, dar ne pare rău! Şi cu asta basta! Proştii şi deştepţii Mircea Vasilescu: Cum vă scrieţi textele? Care e metoda, cum se ajunge la ceea ce vedem noi la televizor sau pe scenă? Brainstorming e mult spus. Lucrăm în echipă. Propunerea de bază, scheletul îl fac eu, îl prezint colectivului, apoi împărţim celelalte subiecte, în funcţie de ceea ce vedem pe televizor. Andrei Pleşu: Mă întreb cum e să ai umor cu termen fix? Pînă joi, trebuie să murim de rîs! E foarte complicat să faci divertisment de consum, divertisment comercial. Abia după ce am început să lucrăm la emisiuni săptămînale, ne-am dat seama cît de complicată e televiziunea. Pînă în 2000-2001 făceam emisiuni cînd aveam inspiraţie. Două-trei pe an. Cel mult patru! Cînd am intrat în pîine - ca să zic aşa - lucrurile s-au schimbat şi am dat de greu. Magdalena Boiangiu: Dar pîinea e bună? E bună! E bună, în sensul că se justifică efortul. Nu atît cît şi-ar dori fiecare. Dar, judecînd în comparaţie cu ce am mai făcut - am lucrat gratis, ani şi ani de zile, sau pe nimic sau aproape nimic - acuma sistemul este de aşa natură încît, dacă ai performanţă, ţi se răsplăteşte performanţa. Ceea ce e absolut corect. Cezar Paul-Bădescu: Dar, la ritmul în care lucraţi sînteţi nevoiţi să faceţi şi compromisuri din punctul de vedere al calităţii? Este inevitabil. Cîtă vreme faci televiziune comercială sau generalistă - cum se autodefinesc aceste posturi - nu ai cum să nu faci compromisuri. Radu Cosaşu: Cu ce şi cu cine? Primul compromis este legat de audienţă, de rating. Pe de altă parte, nu trebuie să-ţi pierzi identitatea, pentru că, dacă dai totul pe felia rating-ului, s-ar putea să te transformi dintr-un om decent, într-o panaramă, într-un măscărici. Nu prea ne convine şi încercăm să ţinem echilibrul între subiectele decente, textele decente, inspirate în primul rînd de spaţiul politic, social şi de personajele accesibile. Pentru că telespectatorul trebuie să se identifice cu cineva din televizor, trebuie să se recunoască. Dacă nu pe el, măcar pe vecinul lui sau pe prietenul lui. Magdalena Boiangiu: În cazul acestui tip de emisiune, spectatorul nu trebuie să se simtă superior? "Uite ce tîmpit e ăla, eu sînt mai deştept!" Asta e obligatoriu în cazul umorului. Niciodată nu o să zică "eu sînt la fel de prost ca ăla". Eu sînt mai deştept, deşi poate fi la fel de prost sau poate chiar despre el e vorba. E şmecheria umorului aici. Cînd făceam spectacole la sală era fascinant. Fixam diverşi oameni în sală. Unii se distrau de cădeau pe spate, în timp ce alţii tăceau mîlc. Şi nu înţelegeam. Oare de ce? Dacă toată sala rîde, de ce sînt 3, 4, 5, 6 care nu rîd? N-au înţeles gluma. Sau, poate, nu le arde să rîdă. Nu vor să fie văzuţi de către vecini, de către cei din jur. Pentru că, dacă rîzi laolaltă cu plebea... trebuie să ai... trebuie să fii sobru... Fixat fiind pe un asemenea personaj, rămîneam cu ochii pe el şi îl urmăream pînă la sfîrşitul spectacolului. Unii se lăsau molipsiţi de rîs. Rîsul e molipsitor, asta e! Alţii, ori nu înţelegeau nimic, ori îi enerva ce vedeau, ori aveau un rîs interior, inteligent... Deşi... m-aş cam îndoi! Magdalena Boiangiu: Eu ţin minte cîteva spectacole ale voastre de dinainte, în sală. Hazul era declanşat de ambiguitate. Te prindeai şi rîdeai. Ne simţeam la fel de inteligenţi ca autorii. Mi se pare un raport mai sănătos decît cel de acum. Calitatea umorului a scăzut după Revoluţie. Umorul practicat înainte de 1989 era mult mai subtil. Pentru că se baza pe aluzie. Nu aveai voie să spui nume proprii. Nu puteai să te exprimi în clar, în nici un fel. Or, aluzia, în mod automat, poate fi decodificată doar de oameni subtili. După Revoluţie, dacă nu spuneai "Jos Iliescu", nu se uita nimeni la tine. N-avea rost să spui "jos acel domn cu zîmbet larg!". Ce-i asta? S-a terminat! Jos Iliescu! Şi cu asta basta! Ba puteai să pui şi mîna pe par, să-i dai la cap. Radu Cosaşu: Cel mai bun Iliescu din teatru este al vostru! Da... Cristian Greţcu. A rămas Iliescu pentru toată lumea, deşi mai joacă şi în alte glume. Cristian Greţcu mai speră ca Iliescu să revină la putere... dar cred că e singurul! Fără bodyguard Cezar Paul-Bădescu: Cum resimţiţi concurenţa, competiţia cu Vacanţa Mare? Sînteţi aşa, ca Steaua cu Dinamo? Nici o legătură. Nu avem nici o treabă. Sînt două posturi diferite, două convenţii umoristice diferite. Cezar Paul-Bădescu: Dar într-o vreme concuraţi chiar pe acelaşi segment oral... orar... Niciodată! Oral ar fi mai complicat... Sună bine ca glumă... Nu. Nici măcar pe acelaşi segment orar n-am fost, pentru că televiziunile îşi protejează, în general, producţiile, şi nu vor să-şi pună piedici. Noi încercăm să ne păstrăm identitatea şi modul nostru de a face glume, aşa cum ne-am obişnuit. Compromisul cu audienţa e foarte periculos pentru că poate să-ţi meargă o perioadă, dar cînd publicul te părăseşte, o face definitiv şi brusc. O mulţime de vedete, care făceau furori la anumite televiziuni, în anumite perioade, au dispărut fără urmă şi nici nu vor mai reveni. E foarte dură televiziunea. Cred că este cea mai dură meserie din lume. Cezar Paul-Bădescu: Cum vă simţiţi ca vedete? Să fim serioşi! Sîntem persoane cu o anumită notorietate. N-am bodyguard, n-am Lincoln la poartă, n-am şofer, locuiesc în cartier... Ce să fac, cum să fiu vedetă? Radu Cosaşu: Nici unul dintre voi nu are vilă? Case... Unul sau doi au case, case pe pămînt. Radu Cosaşu: Aţi intrat pe lista "Marilor români"? Am vrut, dar nu ne-au primit: nu primesc grupuri! Andrei Pleşu: Cum se menţine coeziunea unui grup la ora actuală? De vină este, cred, faptul că sîntem moldoveni. Cu o singură excepţie: Gyuri Pascu. Şi sîntem mai molcomi... Mai ne enervăm... Dar ştiţi cum e, hai să mai bem o bere, hai că poate ne trece... nu-i simplu. Avem momente de tensiune. Numai în rai e armonie totală. Aici, între noi, e mai greu. Dar, una peste alta, nici nu prea mai ştim să facem altceva. Andrei Pleşu: Dacă, Doamne fereşte, ar fi să fie să nu mai meargă, ce soluţie aveţi? Aveţi planul B? Oamenii adevăraţi nu au planul B! Magdalena Boiangiu: Cel puţin pînă acum nu s-a dovedit că vreunul ar vrea să ia gloria comună pe cont propriu şi ar vrea să facă singur ceva... Nu cred că a fost cazul. Dacă ar fi scîrţîit foarte tare treaba, dacă neînţelegerile ar fi fost, la un moment dat, de netrecut, de nesuportat, ne-am fi văzut fiecare de ale noastre. Nebun să fii, să stai într-o atmosferă de iad. Cine face asta? Noi fiind foarte diferiţi, s-a creat aşa, un fel de puzzle care a rezistat în timp. Nu ne-am suprapus, ne-am completat. De 25 de ani! Am transformat joaca, de fapt - că asta a fost, o joacă - în meserie, în ultimă instanţă. Cezar Paul-Bădescu: Cum a venit Jojo la voi? Jojo a venit acum 3-4 ani. Era o studentă oarecare: îşi căuta identitatea, dar mai mult pe partea muzicală. Jojo este o descoperire importantă pentru noi şi o surpriză foarte plăcută pentru că am constatat, într-un timp destul de scurt, că este o persoană dotată cu talent pentru comedie. Îi place să se arate, învaţă uşor texte, se descurcă uşor în faţa camerei. Îi vin mişcările, gesturile, tonurile, aproape de la sine. Felix şi patronul Andrei Pleşu: Textele sînt scrise pînă la virgulă? Nu se improvizează nimic? Se improvizează în anumite locuri, în anumite situaţii - acolo unde sînt discuţiile conduse de mine, ca un interviu sau talk-show. Mai scap eu o întrebare netrecută în text, vine un răspuns trăznit... Eu sînt un fel de tampon între personaj şi spectator sau public. Eu sînt, practic, de partea publicului în raportul cu personajul. Rîd laolaltă cu publicul. Şi mă distrez. Şi nu-mi cenzurez pornirea asta pentru că, dacă aş cenzura-o, aş deveni şi eu personaj şi totul ar deveni mult mai fals. Ar pierde din savoare. Cezar Paul-Bădescu: Cum ştiţi că o formulă încetează să mai fie interesantă? De exemplu, aţi renunţat la Tăticul cu chiuvetele. De ce? S-a banalizat. Cezar Paul-Bădescu: De unde ştiţi că s-a banalizat? Andrei Pleşu: Cred că în primul rînd se plictisesc ei. Asta e clar. Primul lucru pe care trebuie să-l simţi în momentul cînd scrii o glumă este să-ţi placă ţie în primul rînd. Dacă îţi place ţie înseamnă că-i bine. La Tăticul s-au consumat personajele în cele 6 sezoane. Trei ani a durat. Şi mai este o problemă: dacă vezi că şi pe celelalte posturi de televiziune apare acelaşi tip de personaje, zici stop. E o inflaţie de oameni din bloc, de problematici mărunte, de glume de cvartal. Am decis să schimbăm şi să mergem într-un loc viran pentru comedie. Să vedem ce s-ar întîmpla cu un personaj venit din spaţiul oamenilor cu bani, nemobilaţi intelectual de nici un fel, plini de sine. Nişte dobitoci patenţi, cu copii cretini care nu duc lipsă de nimic, pentru ei 1000 de euro e preţul unei îngheţate. Şi am inventat această serie, cu numele Felix şi Otilea; vara asta - cel puţin - s-a potrivit extraordinar. În urmă cu doi ani, i-am spus Felix pentru că parodia un titlu cunoscut, Felix şi Otilia - deşi nu are nici o legătură. Cezar Paul-Bădescu: Acum, după vacanţă, credeţi că veţi avea probleme dacă o să-l atacaţi pe dl Voiculescu? De cînd colaborăm cu Antena 1, nu am avut vreo problemă de cenzură. Nu a cerut nimeni caseta înainte. Cezar Paul-Bădescu: Nu l-aţi "călcat pe bătături"? Ba da! Mai ales în programele de animaţie, unde a fost făcut în toate felurile. Cu antene în cap... Felix Caraiman se va întoarce, în sezonul de toamnă, pe micile ecrane, şi va avea mari probleme cu dosarul. Dar nu pot să vă spun mai mult pentru că e în fază de lucru şi nu se fac publice lucrurile astea. Cred că va fi interesant. Nu am sărit subiectul şi nu-l vom sări. Politicienii îşi fac singuri textele Andrei Pleşu: Cît la sută este politică în umor, care este proporţia? Ca sursă de umor, cred că aproximativ 70%. Magdalena Boiangiu: Nu-i prea mult? Asta este identitatea noastră. Asta ne şi place să facem. Mircea Vasilescu: Mai prinde satira politică la public? Dacă este să judecăm după cifrele de audienţă, eu zic că da. Magdalena Boiangiu: Probabil că este singura formă sub care mai place politica. Sînt curios să văd următorul sondaj de opinie, aflat probabil în lucru, şi să văd care este poziţia Monei Muscă la categoria încredere. Vom vedea ce efecte a avut dezvăluirea dosarelor. Cristian Ghinea: Dar, dacă ar fi să rămînă pe locul 2, după Băsescu, credeţi că ar fi efectul lipsei de mediatizare sau pur şi simplu oamenilor nu le pasă? Cred că opinia publică din România reacţionează cu o mare întîrziere la tot ce se întîmplă pe scena politică. Oamenii reacţionează instantaneu doar la lucrurile dure, grave, care îi privesc în mod direct - cum ar fi preţurile, prăbuşirea unei bănci, micşorarea pensiilor, lucruri din astea. Dacă ieşim acum pe stradă şi întrebăm 10 oameni care-i problema lor, 3 or să spună pensiile, 3 - sănătatea şi 4 - mîncarea, preţurile la mîncare şi că nu au bani. Nu o să zică nimeni ceva despre Securitate. Astea sînt problemele unei elite, ale unor oameni aleşi să-şi ducă treaba pînă la capăt şi să cureţe mîlul. Dacă se va termina curînd e un semn că e manipulată. Dacă iar o să asistăm la o prăbuşire a subiectului pentru că vine toamna şi se întîmplă nu-ştiu-ce şi iar uităm de toate, înseamnă că e manipulare. Andrei Pleşu: Sînt subiecte despre care spuneţi "despre asta nu putem face glume", sau se poate glumi despre orice? Se poate glumi despre orice, cu o singură excepţie. Cu Dumnezeu nu poţi face glume. Mai trebuie să te respecţi şi pe tine: nu poţi face glume groase cu negrii, glume rasiale. Sau glume macabre, cu oameni bolnavi, cu oameni cu probleme. Nu se fac glume din asta. Nu prea e de rîs. Trebuie să faci glume cu proşti. Pe locul întîi sînt glumele cu proşti. Omul se uită şi spune: "Uite, ăla-i mai prost decît mine". După aceea, glumele cu politicieni. Din punctul nostru de vedere reprezintă o altă categorie. Cristian Ghinea: Cum vă simţiţi cu Băsescu? Pînă acum am avut preşedinţi scorţoşi... Năstase era o victimă sigură. Pe cînd Băsescu, face el singur glume pe seama lui. Mai poţi face glume pe seama lui? Eu cred că da, dar nu cu pretenţia de a-l depăşi. El se joacă pe sine mai bine decît altcineva care ar încerca să-l joace pe el. Chiar cu texte bine lucrate şi chinuite. Nu! Pentru că omul are în el un anumit mod de a se exprima, de a se comporta. E cu totul surprinzător. Plus faptul că rîde la propriile-i glume. La televiziune sînt hohotele de rîs ale aplaudacilor. El este propriul lui aplaudac. Şi rîsul e molipsitor. Nu mai poţi face însă spectacole şi emisiuni de televiziune fără reacţii. Dacă vezi o emisiune de umor fără reacţii, ai impresia că te uiţi la Realitatea TV. Fără reacţie funcţionează doar posturile de nişă - ştiri. În rest, toţi trebuie să aibă, acolo în spate, ceva. Subversivitatea e perisabilă Andrei Pleşu: Aveţi modele? Ar fi. Nu ne putem îngădui să ne comparăm. E vorba de Monty Pithon, un grup englezesc de umor, care a făcut furori la vremea lui. Şi asta făceau şi ei, mult umor politic. Show, spectacole, filme artistice. Au avut o viaţă destul de lungă, ca grup. La un moment dat s-au despărţit şi fiecare şi-a urmat propria chemare. Unii au devenit actori de cinema, alţii - realizatori de televiziune, regizori. Nişte oameni excepţionali, cu mult talent, la un nivel superior. În România, nu. Din respect ar trebui să-i numesc pe cei mari din trecut. Toma Caragiu, un monstru sacru, şi soclul lui va rămîne neclintit mult timp de acum încolo. Marin Moraru, Dinică... Magdalena Boiangiu: Da, dar ei făceau umor pe nişte texte scrise de alţii. Eu mă gîndeam la Mircea Crişan. Ei erau actori. Interpreţi. Nu l-am prins pe Mircea Crişan. Foarte, foarte puţin. Nu-mi mai amintesc aproape nimic. Eram prea mic. Mircea Vasilescu: Nu aveaţi cîteodată senzaţia că sînteţi inadecvaţi cînd, pe vremea lui Ceauşescu, rîdeaţi de lucruri care erau de fapt de plîns? Nu, absolut deloc. Fără bancuri, am fi fost terminaţi cu toţii sau o mare parte dintre noi. Bancurile erau o supapă. Le spuneam în public şi nu mă gîndeam că o să vină cineva să mă tragă de mînecă. În ’84, la Costineşti, la o gală a tînărului actor unde eram invitat, la o sală foarte specială, cu lume bună, am spus gluma cu programul tipărit al televiziunii române care încape pe un bilet de tramvai: telejurnalul de seară, telejurnalul de mijloc şi telejurnalul de noapte. Ce s-a mai rîs! Dar nu rîdeau normal. Cînd glumeai despre mîncare, despre lipsuri, căldură, cuplul conducător, oamenii nu reacţionau firesc... Basmul cu Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana se termina aşa: "Şi uite aşa, cei doi bătrîni au trăit mulţi ani fericiţi, reconfirmînd vorba proverbului Ťviaţa lungă, sărăcia poporului!»". Întîi s-a lăsat o linişte de mormînt. Erau 2000 de oameni în faţa noastră. Mi-am dat seama că e ceva straniu în sala aia. Eram la Iaşi, la Festivalul de umor, în 1983, cu Octavian Cotescu preşedinte de juriu. Mi-am dat seama că plutea ceva în aer din momentul cînd am rostit titlul basmului. Ne-au interzis numele Ileana Cosînzeana, nu aveam voie să spunem acest nume. Şi am spus: "Făt-Frumos şi Mariana Cosînzeana". În sală delir! Şi ne-am zis "bă, e nasol rău! Ăştia înţeleg tot!". Spunem toată povestea şi se apropie finalul, ştiam că acolo e buba mare - trebuia să-l spună Doru Antonesi. El, hotărît, ca moldoveanul gospodar, se ducea spre final. În sală se rîdea, se aplauda. Eu m-am tras un pic de la microfon şi îl avertizam "nu spune finalul!", dar el nu se uita la mine. Dacă vorbeam mai tare, se auzea la microfon. S-a dus omul decis - "reconfirmăm vorba proverbului, viaţa lungă, sărăcia poporului!". Mormînt! Toată lumea încremenită, cred că se aşteptau să iasă USLA, paraşutiştii... Trei secunde a durat liniştea. Mie îmi tremurau genunchii... După aia au început să bată din picioare, să tropăie, aplauzele păreau prea puţin... Nu mai puteau aplauda. Şi a ţinut aşa trei minute. Asta e reacţie la o glumă?! Oricît de bună ar fi gluma, nu poţi să baţi din picioare atîta timp. Andrei Pleşu: Sursa asta a dispărut. Imediat după Revoluţie m-am întîlnit cu Caramitru şi el mi-a spus: "De cine mai rîdem noi acuma? A dispărut omul nostru. De cine mai rîde poporul român?". Eu am răspuns: "Nu ştiu. Vedem noi, căutăm. Hai să mai aşteptăm un pic". N-am aşteptat mult! Şi concluzia a fost simplă. Ţinta mare şi unică s-a transformat în multe ţinte, mai mici şi destul de spumoase. În cazul dictaturilor, satira e obligată să aibă în vedere un singur personaj, un dictator. Ceilalţi nu contează. În democraţie e altceva. Paleta e mult mai largă. Dar şi publicul e diversificat. La ţinta unică, şi umoriştii, şi publicul reacţionau la fel, acum - ne-am "splitat". Andrei Pleşu: E datat ceea ce faceţi? Lumea de peste 20 de ani va mai găsi substanţă de rîs la textele de azi? Asta nu e problema noastră, este problema genului. E un gen periferic, trăieşte o zi, o săptămînă sau un an. O glumă nu-i ca un cîntec. O auzi o dată - rîzi, a doua oară - zîmbeşti, a treia oară... Asta-i nenorocirea acestui gen. El este foarte uşor alterabil. Nu avem pretenţia unei recunoaşteri peste vremi. Dacă o fi să fie, halal de mama noastă! Dacă nu, noi datoria ne-am făcut-o! Voi sînteţi fraieri!