Acest Marino care ne amuză

Da, am picat în plasa excelentei campanii de PR pe care Editura Polirom a făcut-o autobiografiei lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur. Am început să citesc cu înfrigurare şi am sfîrşit în amuzament. Nu-l înţeleg pe Marino, deşi mi se pare că gîndim similar la nivel ideologic. Nu reuşesc să-l pricep, deşi găsesc acolo multe dovezi de gîndire solidă şi sistematică. Dar are talentul de a da, la fel de sistematic, cu „mucii în fasole“, cum se zice la mine la ţară.

Să încep cu lucrurile bune. Marino a scris cea mai bună critică a literaturii de închisoare. Refuză mistica închisorii, respinge ideea că poţi face literatură, caută metafore pe baza suferinţei: „Ceea ce-mi repugnă profund şi definitiv în acest gen de literatură este falsa eroizare, umflarea în pene. Propagarea mitului rezistenţei, al combativităţii permanente şi inflexibile. O altă minciună totală. Fiindcă obiectiv vorbind – vorbesc totuşi cu opt ani de închisoare în spate – ea a reprezentat o imposibilitate“ (p. 81). Portretul făcut închisorii este uman. Şi impresionant, deşi „la mine n-a intrat – ca la Radu Gyr – azi-noapte Isus în celulă“ (p. 71). Are fragmente de analiză politică curajoasă – cum este inadecvarea burgheziei vechi la lumea post-1989, tocmai el, fost deţinut politic şi lider ţărănist (p. 66).

Impresionantă este şi ambiţia de a nu se angaja nicăieri, de a rămîne neîncadrat în cîmpul muncii, trăind din drepturi de autor, zbătîndu-se pentru un spaţiu de autonomie personală – o ambiţie şi azi rară într-un spaţiu intelectual în care regula e să vînezi job la stat şi sinecură. Evident, impresionant este şi efortul său individual de a publica afară: 11 cărţi la edituri mari, sute de articole în reviste de nivel bun. Rămîne cel mai publicat autor român în afară şi nu e o întîmplare că nu a fost afiliat nici unei universităţi. În acelaşi timp, impune respect lupta cu autori mari din Vest, mai ales din Franţa, dorinţa de a fi tratat ca egal, nu doar ca un popularizator român, refuzul de a asuma statutul de scriitor din colonie culturală. Ar mai fi plusuri, dar nu e loc suficient aici, aşa că am fost obligat la o selecţie dură atît a vorbelor de bine cît şi a enervărilor.

Trec la minusuri. Uimeşte instabilitatea sa organică. Capacitatea de a impresiona într-un paragraf şi de a fi mizerabil în următorul. Face un portret bun al exilului cultural românesc, apoi, brusc, pune (p. 187) întrebarea: în ce calitate vorbesc Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca? Cum adică în ce calitate? Îţi trebuie patalama de undeva? Cum poate independentul disperat Marino să pună o întrebare atît de miliţienească? Pentru o persoană care spune că vrea să fie obiectivă, uimeşte puterea de fi ranchiunos la modul absurd. Citeşti fără suflare despre ieşirea din puşcărie, speranţele de atunci şi coşmarul domiciliului obligatoriu. Cum începe capitolul despre şase ani de D.O.? Fără legătură, fără logică, o flegmă aruncată spre Pleşu şi Patapievici, că de ce au ajuns ei „eroi naţionali“, unul după cîteva luni de exil intern şi altul după 29 de ore la Jilava? Şi dă-i şi luptă cu cei doi, care nu e clar ce ar fi trebuit să facă ca să nu-i „greşească“ lui Marino.

Irită apoi permanenta autovictimizare. Are uneori dreptate – desfiinţează credibil acuza care zice că ar fi putut să călătorească numai colaborînd cu Securitatea. Descrie la fel de credibil şi coteriile lumii literare. Dar în majoritatea cazurilor cînd e atacat sau exclus e vorba despre firea sa ursuză, arţăgoasă, inutil polemică – cum singur recunoaşte. Ai impresia că se aştepta ca el să lovească diverse personaje şi respectivii să zică „săru-mîna, boierule!“. Se crede marginalizat şi singur, dar tot el înşiră cărţile publicate, premiile de la Academie şi Uniunea Scriitorilor, propunerea refuzată de a deveni ambasador. Se plînge că e ignorat şi în acelaşi timp notează cu migală invitaţiile la conferinţe afară, pe care le refuză, îl enervează corespondenţii cu care ţine legătura şi apoi întrerupe nepoliticos contactul.

Şi ceva care m-a enervat la modul personal, eu însumi fiind prima generaţie ajunsă la facultate în familie, prima generaţie urbanizată etc. Tot apar prin carte fiţe de gaiţă provincial-boierească. Cînd îşi descrie tovarăşii de celulă: „să mai adaug, în sfîrşit, că aproape toţi erau doar «băieţi de la ţară, intelectuali la primă generaţie?»“. Prima dată am crezut că îi mai scapă fudulisme arţăgoase, dar nu sînt deloc scăpări, Marino practică o discriminare socială abjectă şi bizară la un ideolog al liberalismului european. La care se adaugă o sclifoseală de băiat de familie bună, care tot pomeneşte, evident „fără nici o infatuare“, de familia sa prezentă în Arhondologia Moldovei şi citadină de 200 de ani. Motiv pentru care are „o altă mentalitate decît pseudoscriitorul care vine direct de la coada vacii“ (p. 317). Vai, dragă!!! Eugen Simion, de pildă, este un „carierist feroce“ pentru că e „la prima generaţie de intelectuali“. Marino îmi aminteşte de o profesoară odioasă de matematică ce considera o aberaţie ideea că eu, băiat de dulgher, aş putea intra la facultate cînd fi-su ajunsese doar optician. Încă una despre „modernismul“ lui Marino şi termin cu asta. G. Călinescu (care s-a comportat, adevărat, mizerabil cu el) e fiu „orice s-ar spune, de slugă. Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui dnei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi se răzbună“ (p. 345). Deci, sîngele de ţigan şi de slugă s-a răzbunat. Rasist şi deloc european conul Marino. Ce o spune prietenul său, antirasistul Gabriel Andreescu, de aşa frază? Aştept drept la replică.


Editorial vorbind, în ultimele capitole se tot repetă şi devine neinteresant. Iar, cînd nu se repetă, se cantonează în detalii minore ale vieţii politice şi culturale din anul cînd a scris cartea – deşi ştia că va fi publicată după cîţiva ani. Au fost şi momente în care am rîs cu poftă de ridicolul său. Pentru că i-a scris o recenzie negativă, Cristian Preda are „fizionomie de killer, din filme de gangsteri de seria B“ (p. 472). Ochelaristul Preda, killer? Ce să mai zic de pariurile lui Marino, cei pe care îi laudă fără rest pentru că îl cultivau: Stelian Tănase, Sorin Antohi şi Dan Pavel. Unul dispărut jenant din spaţiul public, altul ajuns profu’ lui Becali şi altul – băiat de mingi la TV pentru Dinescu (pe care Marino îl detesta, de altfel). Nu am mai citit niciodată o autobiografie atît de ratată. Un om care a ales să facă praf tot ce a construit, inclusiv pe sine.