Cum am devenit socialist
Nu ţi se întîmplă în fiecare zi să afli de la un fost prim-ministru român că te-a citat un fost ministru britanic. Tocmai asta mi s-a întîmplat săptămîna trecută. Premierul român este tocmai Adrian Năstase, persoană de care mă leagă o veche lipsă de simpatie, reciproc şi public asumată de amîndoi. Acesta scrie pe blogul său un post numit „Ne pas stigmatiser le capitalisme, mais lui opposer des contre-pouvoirs“. Acolo, Adrian Năstase citează un articol cu respectivul titlu apărut în Libération, semnat de Denis MacShane, fost ministru laburist. La care adaugă următorul P.S.: „Aştept comentariile voastre. Eu nu ştiam, spre exemplu, că, în străinătate, Christian (Cristian) Ghinea se dă socialist român!“.
Îi mulţumesc domnului prim-ministru pentru că mi-a adus la cunoştinţă articolul din Libération şi sper să-i lămuresc nedumerirea. Care este legitimă, cu excepţia detaliului că nu avea de unde să ştie că eu m-aş da socialist. E drept că aşa mă prezintă MacShane în acel articol. El vorbeşte acolo despre o dezbatere (online) organizată de revista Social Europe Journal pe marginea unui manifest numit „The Good Society Project“. Manifestul scris de Jon Cruddas (parlamentar britanic) şi Andrea Nahles (secretara generală a PSD german) a fost baza de plecare a unei dezbateri la care au fost invitaţi să scrie cîteva zeci de oameni de prin Europa. Dintre toţi, MacShane s-a găsit să mă citeze tocmai pe mine şi zice chiar aşa: „În cadrul acestei dezbateri londoneze, un socialist român, Christian Ghinea, a explicat beneficiile dumping-ului social pentru muncitorii din ţara sa“.
Povestea cu H-ul în plus este simplă, exasperantă şi o spun doar să nu creadă cineva că îmi pocesc numele să pară mai cu moţ. Domnule Năstase, Microsoft e de vină, pe cuvîntul meu de fost pionier! Programul Word are ceva cu „Cristian“ şi îi pune mereu un „H“ din autocorectura englezească; mi se întîmplă mereu. Cît despre „socialist“, povestea e chiar mai simplă. Fiind o dezbatere organizată de nişte social-democraţi, omul o fi crezut că numai respectivii pot scrie acolo. Tot pe cuvînt de pionier, domnule Năstase, eu mi-am făcut datoria şi le-am răspuns la invitaţie zicînd că nu sînt de stînga, dar ei au zis că nu e nici o problemă, acceptă opinii şi de la oameni defecţi.
Citind eu manifestul şi opiniile de la acel moment, mi s-a părut că se încerca o contrarevoluţie: cu vînt în pupă de la criza economică, stînga aia veche, dură şi pură se întorcea cu cuţitul în dinţi împotriva trădătorilor, alde Blair, Schroder şi alţi adepţi ai celei de-a treia căi. De altfel, şi Cruddas şi Nahles sînt lideri ai aripilor stîngi din partidele lor. Din cîte ţin minte, Adrian Năstase se situa pe sine de partea lui Blair et Co, pe cînd era mai mult decît nepotul unei celebre mătuşi, ascuns sub fustele Parlamentului.
Deci, manifestul în sine şi majoritatea covîrşitoare a opiniilor de acolo veneau dinspre stînga dură cu accente trendy. În general, ideea era: capitalismul e naşpa şi criminal, trebuie să-i repudiem pe trădători şi să ne întoarcem la socialismul de bază. Articolul meu se numea „Politics before Economy and Ideology before Reality?“. Executam acolo nişte contre faţă de anumite soluţii propuse de cei doi, soluţii care brutalizau realitatea de dragul ideologiei.
De pildă, preferinţa ideologică a autorilor faţă de sistemele de pensii pay-as-you-go (PAYG) – adică sistemul clasic în care actualii pensionari primesc pensia din plăţile actualilor salariaţi). Autorii propun ca statul să respingă pensiile de tip asigurare (plăteşti cînd eşti salariat şi primeşti banii mai tîrziu) şi să rămînă doar sisteme PAYG „atît în sectorul public cît şi în cel privat“. Traduc aici fragmentul relevant din critica mea: „Autorii par să explice răspîndirea acestui sistem de pensii în ultimele decenii ca un efect al aşa-numitului «consens neoliberal». Dar în acest caz puterea de influenţă a ideilor este exagerată. În realitate, sistemele-asigurare s-au răspîndit ca suplimente la PAYG, din cauza îmbătrînirii populaţiei şi declinului muncitorimii industriale. Cu tot mai puţini muncitori şi tot mai mulţi pensionari, sistemele PAYG sînt suprasolicitate şi nu e clar cum o preferinţă ideologică pentru ele poate schimba această realitate. Putem lua exemplul unui sistem public PAYG care şi-a depăşit deja limitele, acela din ţara mea. Avem un număr aproape egal de pensionari şi angajaţi.
Dată fiind această situaţie, ar trebui să alegem pe criterii ideologice între un sistem public PAYG şi pensiile-asigurare? Aş fi fericit dacă am găsi soluţii de a face actualul PAYG măcar sustenabil, dar sîntem departe de asta (anul acesta am transferat 1,5 miliarde euro de la bugetul de stat la cel de pensii pentru a-i evita falimentul). O altă propunere cu efecte controversate în România ar fi: «un salariu minim european, corespunzător venitului mediu naţional, care să limiteze diferenţele de salarizare în Europa şi să prevină dumping-ul social». Poate că propunerea sună bine, dar care ar fi diferenţa practică faţă de sistemul actual, care nu e reglementat la nivel UE? În practică, salariile minime stabilite la nivel naţional sînt legate (formal sau nu) de venitul mediu naţional. Salariul minim în România (în jur de 200 de euro) corespunde unui salariu mediu de 430 de euro (în 2008), care este mai puţin decît salariul minim în Europa de Vest. Mai mult chiar, dumping-ul social în Vest este cel mai bun lucru care s-a întîmplat muncitorilor români în ultimii ani, din moment ce companiile occidentale au relocat job-urile aici. Desigur, am prefera să avem venituri occidentale, dar alegerea reală este între job-urile pe care le avem acum şi şomaj. Deşi aceste venituri pot părea derizorii celor din Vest, salariile plătite de companii care au relocat activităţi în România au ajutat la creşterea venitului nominal cu 75%, între 2005 şi 2008. Deci, care este cea mai bună opţiune pentru un român dornic să ajute la construirea Bunei Societăţi propusă de autori? Prevenirea dumping-ului social pentru a proteja job-urile din Vest? Nu prea cred“.
Aceasta a fost ideea care l-a făcut pe Denis MacShane să scrie în Libération că poate ei văd acolo „delocalizarea ca pe o crimă a capitalismului contra muncitorilor“, dar dinspre cealaltă parte a delocalizării se poate vedea altfel, astfel încît stînga se vede confruntată cu propria incoerenţă. Ceea ce era chiar scopul meu. Deci, chiar nesocialist fiind, am apărat stînga bună, a domnilor Năstase şi Blair, de stînga rea, şi pe muncitorii români de protecţionismul occidental.
