Jurnalul Annei Politkovskaia

Nu ştiu dacă această carte a fost sau nu băgată în seamă la recentul tîrg de carte, dar v-o recomand cu căldură (Jurnal rusesc, Anna Politkovskaia, Meteor Press, 2010). Politkovskaia este genul de erou care are aerul că se miră că a ajuns erou. Oare de ce spunînd adevăruri simple a ajuns atît de cunoscută?

Cartea este la fel de simplă ca şi eroismul autoarei, nu teorii complicate, nu analize teoretice ale regimului. Nu, Anna Politkovskaia notează ce vede la televizor şi ce întîlneşte prin călătoriile sale ca reporter. Nu e încrîncenată decît atunci cînd ticăloşii îi rîd în faţă, în rest e doar ironică. Putin e redus la statura sa de mic kaghebist mincinos, dar într-un mod ironic: „De ziua Fermierilor, el este cel mai priceput fermier al nostru; de Ziua Constructorilor el este principalul nostru zidar. Este ciudat, desigur, dar şi Stalin a practicat exact acelaşi tip de joc. Astăzi s-a întîmplat să fie Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, aşa că Putin a pozat în principalul nostru susţinător al drepturilor omului (aşa cum s-a autoproclamat) la Kremlin în cadrul unei întîlniri a Comisiei Prezidenţiale a Drepturilor Omului“; „Şi-a făcut cruce. Mulţumesc lui Dumnezeu, există progres în lume: mai nou îşi face semnul crucii cu multă competenţă“; „Au de gînd să înfiinţeze o Cameră Socială, alcătuită din «cele mai bune elemente ale societăţii civile». Acestea vor fi selectate de către Putin“.


Dar nu Putin este problema, ci ce face el din oameni. Totul începe să fie sub control, oamenii se adaptează, mai degrabă se readaptează, redescoperă supuşenia, iar Politkovskaia constată doar: „În discursul său de pe tron adresat deputaţilor, Mamsurov a declarat: «Voi încerca să mă ridic la înălţimea încrederii acordate de Preşedinte». Cei numiţi în posturi nu mai aspiră să cîştige încrederea poporului“. Uneori revine asupra textului ceva mai tîrziu cu nişte paranteze lămuritoare de gen: „Primakov a continuat să facă un lucru pe care nimeni nu s-a mai înjosit să-l facă de la apariţia lui Gorbaciov, şi anume să lingă cizmele liderului ţării şi să susţină că nu există cuvinte care ar putea fi mai profunde decît ale sale. (În decembrie 2003 aceste cuvinte îţi zgîrîiau urechile şi mulţi au fost exasperaţi de comportamentul lui Primakov. Ulterior a devenit cît se poate de clar că a fost doar primul care şi-a dat seama încotro bătea din nou vîntul. Curînd, toţi cei care ţineau discursuri în prezenţa lui Putin îl citau copios – aceeaşi practică folosită în epoca Brejnev – şi nimeni nu-i punea întrebări incomode)“.

Pe lîngă recăderea în dictatură la vîrf, cîteva sînt temele care o pasionează: Cecenia „pacificată“ prin teroare organizată de către stat, abuzurile din armată asupra recruţilor, anchetele evident manipulate ale atentatelor, exasperarea victimelor. Un general incompetent este scos basma curată şi avansat, deşi trupele sale aparţinînd Armatei au masacrat cîteva zeci de militari aparţinînd Ministerului de Interne şi omul fusese prea beat să-şi dea seama ce face. Politkovskaia investighează cazul pînă i se cere apăsat să renunţe, apoi urmăreşte cu interes cariera respectivului. Din cînd în cînd, foarte des, apare prin jurnal cîte un anunţ sec, de genul: „La Groznîi persoane necunoscute, purtînd măşti de camuflaj şi conducînd un jeep militat UAZ l-au răpit pe Turpal Baltebiez, de 23 de ani, din staţia de autobuz de lîngă hipodrom. Nu se ştie unde a fost dus“. În alte cazuri se ştie, familiile investighează, detaliile se cunosc şi cazurile seamănă: autorităţile locale pro-ruseşti răpesc şi ucid preventiv pentru a instaura teroarea. Uneori Politkovskaia însoţeşte familiile care merg să apeleze la autorităţile regionale, procurorii superiori dau din umeri, mint. Un procuror din Cecenia, singurul care încearcă să investigheze dispariţiile, este şi el ucis la rîndul lui. Tatăl procurorului abia recuperează cadavrul şi vorbeşte cu Politkovskaia. Dialogurile de acest gen reproduse sînt şi ele umane, reportericeşti, umanul care înfruntă geopolitica. La un moment dat, se duce vorba în zonă că Politkovskaia este acolo şi le ascultă plîngerile. Familiile celor dispăruţi fac coadă la hotel, vor să stea de vorbă cu Politkovskaia, cineva trebuie să scrie toate acestea şi nimeni de la Moscova în afară de ea nu vine să vadă ce se întîmplă în regiunea „pacificată“. Le notează conştiincios poveştile. Ca şi poveştile familiilor din Beslan care şi-au pierdut copiii în luarea de ostatici de la şcoală şi pe care investigatorii încearcă să le convingă că asaltul primitiv al trupelor de intervenţie a fost o acţiune reuşită.

Lichidarea lui Maşadov, liderul ales al Ceceniei după pacea provizorie cu Elţîn şi care încerca din ascunzătoare să găsească o cale spre pace, este prezentată la televiziune ca o mare victorie. Liderul impus de Moscova, Kadîrov junior, spune că este un cadou oferit femeilor din Rusia, de 8 martie. Politkovskaia merge să se întîlnească cu Kadîrov, pe care îl consideră pur şi simplu un psihopat primitiv. Scena este antologică, e condusă în tabăra de război securizată a satrapului local, unde psihopatul organizează pentru ea umilirea simbolică a cîtorva foşti combatanţi (cum a fost el însuşi în trecut, de altfel). Prognozează corect că uciderea lui Maşadov va lăsa Cecenia şi Rusia captive bătăliei dintre doi psihopaţi: Kadîrov şi Basaev, liderul separatiştilor extremişti. Nici unul nu este interesat de pace. Kadîrov a fost principalul suspect chiar pentru comandarea uciderii Annei Politkovskaia. Nu cred să mai existe cozi la hotelurile jurnaliştilor, în Cecenia.

Politkovskaia are şi ea eroii săi, oameni care încearcă să se lupte cu statul corupt şi abuziv. De pildă, mamele soldaţilor care încearcă să facă scandal după ce mai moare cîte unul abuzat de gradaţi (se întîmplă frecvent): „Liga Comitetelor Mamelor Soldaţilor este pe punctul de a crea un partid politic. În Rusia, partidele se formează pentru unul dintre următoarele trei motive: pentru că există o mulţime de bani undeva, pentru că cineva nu are nimic mai bun de făcut sau pentru că cineva a ajuns la disperare“. Partidele democratice sînt anemice, iar autoarea constată cum cei nemulţumiţi se îndreaptă spre bolşevici. Chiar tineri, bine organizaţi, care pun la cale proteste. Vînaţi de stat şi de garda de tineret a lui Putin. Nu Rusia bolşevică învie sub Putin, ci Rusia ţaristă.

Jurnalul nu este o carte uşoară, dar nici nu e depresivă. Este un lung reportaj al unui om nemulţumit şi uimit că totul se poate repeta. Tot ce auzim despre Rusia – gaze, ambiţii de mare putere, jocuri politice – trebuie balansat cu ce putem citi la Politkovskaia: Rusia reală.