Ambiţiosul Nolan

● Începutul / Inception (SUA, 2010), de Christopher Nolan.

Premisa noului film al lui Christopher Nolan, Inception, este că visele noastre pot fi invadate de echipe de hoţi sau de spioni, în scopul sustragerii de informaţii sau al implantării de idei. Hoţii şi victima adorm conectaţi la aceeaşi perfuzie şi ajung cu toţii în acelaşi vis. Decorul visului respectiv a fost proiectat dinainte tot de hoţi (în fiecare echipă existînd şi un arhitect). Fanteziile arhitecturale sînt interzise. Dacă e vorba despre o stradă, strada aia trebuie să fie solidă şi cu toate detaliile la locul lor – maşini, pietoni îmbrăcaţi corect etc. N-are voie să se metamorfozeze brusc în (să spunem) livada bunicilor (aşa cum tind să se metamorfozeze decorurile din vise). În anumite condiţii se poate cutremura sau poate fi inundată, dar numai în anumite condiţii; în acest film, lumea viselor e o lume foarte bine reglementată. Atunci cînd vor să coboare la un nivel mai adînc al inconştientului, hoţii se duc la culcare în visul în care se află (cu excepţia unuia, care trebuie să rămînă de pază) şi se trezesc într-un vis-în-vis. Relaţiile dintre un nivel şi altul sînt şi ele guvernate de legi fixe, calculabile – o oră care trece în lumea reală e echivalentul unei săptămîni la primul nivel al visului, un minut la primul nivel e echivalentul a cinci în visul-din-vis şi a treizeci în visul-din-visul-din-vis, o cădere cu maşina de pe un pod de la nivelul unu provoacă o suspendare a legilor gravitaţiei la nivelul doi şi o avalanşă la nivelul trei. Unele dintre lucrurile astea (de exemplu, faptul că visul se umple de apă pentru că visătorul a fost aruncat într-o cadă) au anumite tangenţe cu felul în care tind să se întîmple lucrurile prin vise, însă prea multe tangenţe n-au, iar filmului i s-a reproşat că totul în el este prea prozaic, prea ad litteram, ca să semene a vis. Într-adevăr, literalismul e de-a dreptul comic pe alocuri: dacă subconştientul invadat are un sistem de pază, paza respectivă va consta chiar în bodyguarzi cu mitraliere; dacă subconştientul conţine un mare secret, îl ţine într-un seif. Pe de altă parte, a critica Inception – pentru că, deşi e despre vise, nu ne propune o logică şi o imagistică de tip suprarealist – înseamnă a refuza să-l tratezi în propriii termeni. 

Nolan nu vrea să ne propună lucrurile acelea. El ne propune altele: mai întîi ne propune o serie de reguli (multe dintre ele noi pentru spectatori) şi apoi ne propune o serie de acţiuni care într-o bună măsură nu au sens decît raportate la regulile acelea. E ca şi cum ar inventa un joc şi după aceea ni l-ar demonstra. Privit aşa, Inception e o reuşită impresionantă. E impresionant cu cîtă eficienţă ne face să-i asimilăm regulile. Fără ele n-am înţelege nimic dintr-o secvenţă de la începutul nivelului doi, în care hoţul-şef (Leonardo DiCaprio) îşi abordează victima pretinzînd că este şeful sistemului de pază al subconştientului ei; or, majoritatea spectatorilor par să înţeleagă perfect conversaţia lor. Neajunsul ambiţiei lui Nolan de a ne şcoli într-un set atît de mare de reguli noi şi apoi de a complica tot mai tare jocul bazat pe ele este că nu-i lasă timp să dezvolte nişte personaje decente şi trebuie să apeleze la clişeele celei mai rudimentare Psihologii a Personajului Hollywoodian. Îi înzestrează pe hoţ şi pe victimă cu cîte o Mare Problemă – hoţul se simte vinovat de moartea soţiei şi victima are un complex faţă de taică-su –, iar pe ceilalţi cu nimic. E un pic jenant ca personajul „arhitectei“ să nu fie mai mult decît un facilitator narativ (un personaj fără altă funcţie decît aceea de a pune întrebări la care celelalte personaje să răspundă cu explicaţii adresate de fapt spectatorilor) şi e un pic infantil ca secretul operaţiunii să rezide în vindecarea complexului patern al victimei. Nolan o fi vrînd el să inventeze un nou joc, dar nu o formă de şah, ci ceva cu mai multe şanse de succes la Multiplex. 

Asta înseamnă bătăi, împuşcături şi explozii: la nivelul unu, hoţii sînt urmăriţi cu maşina de forţele de pază ale subconştientului agresat; la doi, se bat cu aceleaşi forţe, dar în lipsa gravitaţiei (adică în stil matrixian), pe culoarele unui hotel kubrickian; la trei, se bat pe schiuri în preajma unei fortăreţe înzăpezite preluate cu copy-paste din James Bond-ul On Her Majesty’s Secret Service (1969). Nimic rău în asta, în afară de faptul că Nolan nu e un regizor talentat de scene de acţiune. El e un constructor şi un rezolvator de probleme narative. Rezolvările lui rareori sînt preponderent vizuale – rareori implică vreun design mai complex al cadrului, vreun rafinament al decupajului etc. În scenele lui de acţiune, lucrurile astea – punerea în imagine a actorilor şi a obiectelor, decupajul – tind să fie de-a dreptul mediocre, rezultatul fiind adesea o slabă claritate geografică şi tactică a activităţii violente pe care ne-o prezintă. Hotelul şi lipsa gravitaţiei conferă scenei de acţiune de la nivelul doi o anumită eleganţă, dar schiorii, snowmobilele şi exploziile de la nivelul trei trec într-un vîrtej de impresii nediferenţiate, de senzaţii difuze şi doar în principiu „tari“.