Docu-melo-anima-film

● Crulic – drumul spre dincolo (România, 2011), de Anca Damian. 

Cu siguranţă cel mai insolit film românesc al anului, Crulic al Ancăi Damian este o docudramă de desene animate despre Claudiu Crulic, cetăţeanul român care, încarcerat în octombrie 2007 la Cracovia sub învinuirea de furt, a respins acuzaţia şi a intrat în greva foamei, murind în ianuarie 2008, la vîrsta de 33 de ani. Printr-un artificiu ficţionalizant destul de problematic în cazul de faţă, povestea vieţii lui Crulic ne e spusă pînă la un punct chiar de el, de dincolo de mormînt, sub forma unui monolog compus de Damian cu asistenţa Elenei Vlădăreanu şi interpretat de Vlad Ivanov; de la un punct încolo, o a doua voce intervine tot mai des, ghidîndu-ne în limba engleză prin labirintul birocratic al comunicărilor dintre grevistul foamei, conducerea închisorii, autorităţile poloneze care-i anchetau cazul şi autorităţile diplomatice româneşti, un parcurs ce nu prea lasă loc de dubii în privinţa faptului că românul a fost victima unor neglijenţe grave. Povestea e ilustrată – şi potenţată dramatic – printr-o sumedenie de tehnici. Există peisaje realizate în acuarelă. Există animaţie cu hîrtie decupată. Există inserţii de fotografii aparţinînd lui Crulic şi familiei sale (atunci cînd poliţiştii o pozează pe prietena lui, în faţa aparatului stă o fotografie de-a ei, pe cînd în vizorul acestuia – pe care-l putem vedea simultan – vedem chipul ei desenat) şi inserţii de imagini cinematografice (o ambulanţă filmată în timp ce iese din curtea unei închisori desenate). La un moment dat, viaţa lui Crulic devine, preţ de un episod, o pagină de bandă desenată, cu aparatul de filmare panoramînd de la o căsuţă la alta. Prezentarea oficială a închisorii din Cracovia e tratată ca o reclamă, cu prezentatoare desprinse parcă dintr-o colecţie vintage de grafică americănească de advertising. Fiecare din cele două mătuşi care l-au crescut pe Crulic e reprezentată ca un ochi mare, cu gene lungi, în prelungirea unei schiţe copilăreşti de corp; el însuşi e reprezentat uneori din doar cîteva linii, astfel încît prin corpul său se poate vedea peisajul; în alte momente, portretistica devine destul de elaborată, ca de pildă în reprezentarea lumii din închisoare (unde accentul cade pe dinţi). 

Ludismul animatorilor – entuziasmul lor de a încerca tehnici şi idei, pe cît de firesc (dată fiind absenţa îndelungată a animaţiei din mainstream-ul audiovizualului românesc), pe atît de primejdios (dat fiind faptul că se exercită asupra nenorocirii unei persoane reale, pe care riscă s-o trivializeze) – e ţinut sub control de bunul lor gust; culorile sînt în general grave şi delicate, ceea ce ajută şi la omogenizarea amestecului de tehnici, şi, odată ce Crulic intră în închisoare, elementul de joacă-de-dragul-joacei se estompează în favoarea unei concentrări practic hollywoodiene pe mijloacele cele mai apte să potenţeze la maximum drama detenţiei şi a înfometării: impresionantul efect de travelling deasupra unui şir de celule (în fiecare dintre ele întrezărindu-se cîte o dramă), ritmat de paşii unui gardian; efectele de unghi subiectiv, cu tot cu pierderi de scharf exprimînd starea de slăbiciune a lui Crulic; sau încercatele efecte scenice de tip Crulic-muribund-vizitat-în-celulă-de-Crulic-copil.  

Damian îşi atinge scopul de a întipări suferinţa lui Crulic, nebăgată în seamă cînd ar fi trebuit, în amintirea celor care-i văd filmul. De asemenea, e precisă în reconstituirea întortocheatului du-te-vino de hîrtii, ordine, ştampile etc., pe meandrele căruia s-a pierdut o viaţă. Pe de altă parte, lasă în ceaţă circumstanţele unei arestări anterioare (tot pentru furt), ale eliberării lui (tot în urma unei greve a foamei), ale relaţiilor dintre Crulic şi femeia care a fost arestată împreună cu el (o prezenţă fantomatică în film), ale relaţiilor dintre el şi colegul de apartament care s-a sinucis la scurt timp după moartea lui, ale accidentului de maşină pe care l-a suferit tot în străinătate, cu cîţiva ani mai devreme. Damian avea tot dreptul să eşueze în descîlcirea acestor detalii şi, odată ce a eşuat, să le elimine complet din film, optînd să se concentreze exclusiv pe dovezile de neglijenţă/nedreptate din cazul care a devenit notoriu (oricum ar fi arătat viaţa lui Crulic în perioadele ei despre care se ştiu mai puţine, faptul că în acest caz i s-au încălcat nişte drepturi şi i s-au ignorat nişte strigăte disperate, ceea ce a dus la moartea lui, apare ca incontestabil), dar autoarea a optat pentru convenţia vieţii povestite de dincolo de mormînt, ceea ce, dat fiind numărul mare de lucruri neelucidate, e o opţiune problematică. Monologul rostit de Ivanov (aşa cum îl rosteşte actorul şi aşa cum a fost scris) e monologul unui om inocent nu doar de furtul din cauza căruia a murit, ci de orice; un inocent de carieră, un „suflet simplu“, de partea îngerilor, din clipa naşterii pînă în clipa morţii. La cît de puţine se ştiu, e posibil ca aşa să fi şi fost, dar chiar şi puţinul pe care-l aflăm în film sugerează o viaţă cu porţiuni mai încurcate, care ameninţă să expună figura povestitorului, aşa cum a construit-o Damian, ca pe o simplificare sentimentală.