Jubilator

● Sete / Bakjwi (Coreea de Sud, 2009), de Park Chan-wook.

O maşină oprită într-o pustietate, în apropierea mării, chiar înainte de răsărit. Pasageri – un el şi o ea, amîndoi vampiri. Vor muri dacă nu-şi găsesc un adăpost întunecos pînă se iveşte soarele. Bărbatul chiar asta vrea – să moară amîndoi. Scîrbit de faptele lor, a condus pînă acolo şi a aruncat cheia. Însă femeia, care a gustat fiecare clipă din scurta ei viaţă de vampiră, nu e pregătită să moară. Ce se întîmplă în următoarele minute constituie un fel de balet absurdist pe tema unei certe conjugale şi o mini-capodoperă de burlesc. Ea se ascunde în portbagaj, el zboară capacul cu o lovitură de picior, ea îl recuperează, se culcuşeşte la loc şi trage capacul peste ea, el iar i-l ia, amîndoi trag de el, bărbatul cîştigă şi îl aruncă în mare, femeia se întinde sub maşină, bărbatul aruncă şi maşina în mare – totul fără muzică, fără cuvinte şi fără risipă de gesturi. În timpul hîrjonelii pentru capac, braţul lui se rupe – osul îi iese prin piele. El şi-l pune la loc şi se întoarce la treabă, hotărît, dar fără răutate, fără dorinţă de răzbunare. Atunci cînd, în sfîrşit, ea se resemnează, îşi pune o pereche de pantofi bărbăteşti (primiţi de la el pe vremea cînd nu era vampiră) şi îşi aşteaptă moartea. El îi mai oferă un ultim borcan de sînge. Această secvenţă – minunată în combinaţia ei de violenţă şi suavitate, de supranatural şi răfuială domestică – face parte din noul film al lui Park Chan-wook, Sete, unul dintre cele nu mai mult de trei sau patru filme cu adevărat bune distribuite la noi de la începutul anului.

Filmul conţine multe alte detalii la acelaşi nivel. La un moment dat, bărbatul (Song Kang-ho) îşi surprinde femeia (Kim Ok-bin) încălecată pe un biet muritor, pregătindu-se să-i facă felul. O ia de gît cu o mînă şi o ridică pînă cînd picioarele ei nu mai ating pămîntul, în timp ce mîinile ei continuă să se agaţe de gîtul victimei. Cîteva secunde rămîn toţi trei în aceste poziţii absurde, după care, trosc, gîtul muritorului cedează. La care bărbatul, resemnat (şi comic în nefericirea lui), slăbeşte strînsoarea, iar femeia, languroasă ca o pisică sătulă (şi comică în langoarea ei), îşi încolăceşte frumos picioarele peste brîul lui: din nou, violenţa de film horror fuzionează cu suavitatea şi cu simţul absurdului, la un nivel înalt de inteligenţă-în-perversitate. Tipul ăsta de comic mai scoate uneori capul, cu relativă timiditate, şi în filme hollywoodiene ca Interviu cu un vampir, iar asocierea vampirism-sexualitate fireşte că nu era nouă (nici pe departe) nici măcar la Bram Stoker. Dar numai o imaginaţie artistică de elită – adică rafinat-absurdistă, rafinat-anarhistă – şi, bineînţeles, una activă altundeva decît la Hollywood, unde n-ar fi lăsată să se desfăşoare, putea să exulte în această asociere aşa cum exultă imaginaţia lui Park.


Povestea se trage din Thérèse Raquin, romanul lui Zola. De acolo se trag, indirect, şi cîteva dintre cele mai distinse exemplare de film noir (precum Double Indemnity), dar, conform propriilor declaraţii, Park a sărit peste acestea şi a mers chiar la Zola – la ecuaţiile lui narative avînd ca termeni sexul şi sîngele stricat. La personajele lui Zola, sîngele era stricat din ereditate. Personajul lui Park, un preot catolic, şi-l strică singur, din prea mult altruism, atunci cînd cere să fie inoculat cu un virus, în speranţa că va contribui la găsirea unei cure. Decedat în cursul experimentului şi apoi reînviat miraculos, cu o nouă reputaţie de sfînt, preotul îşi cunoaşte viitoarea pereche – o copilă de pripas, maltratată de soţul ei cel redus mintal şi de mama acestuia. Vor sfîrşi prin a-l omorî pe soţ şi, apoi, prin a se devora reciproc, virtutea preotului opunînd o rezistenţă constantă, dar rizibil de ineficientă. Căci în urma experimentului a devenit un vampir: în cazul lui şi al perechii lui, devorarea reciprocă nu e o metaforă. Futilitatea luptei lui cu propriile porniri e relevată de autor cu o jubilaţie de-a dreptul buñueliană – vezi secvenţa în care, chemat să se roage la căpătîiul unei fete care a avut un accident, „sfîntul“ nu se poate abţine să tragă o limbă furişă peste tot sîngele ăla; sau secvenţele în care, strecurat într-un spital, stă culcat pe spate lîngă patul unui pacient aflat în comă şi suge cu nesaţ, jalnic şi ridicol, din perfuzia acestuia (e soluţia lui de a se hrăni fără să omoare pe nimeni). Atunci cînd între el şi complicea lui (încă nevampiră, dar din ce în ce mai plină de dispreţ pentru scrupulele lui) se ajunge la devorare, el uită de sine şi începe să se ospăteze după pofta inimii de la încheietura mîinii ei, apoi se dezmeticeşte, îşi dă seama că o pierde dacă nu face ceva, se taie el însuşi la încheietura mîinii şi, continuînd să leorpăie de la mîna ei, îi dă şi el să bea de la mîna lui: e concretizarea tuturor metaforelor folosite vreodată pentru a descrie „pasiuni blestemate“ ca a lor. Şi, de la momentul ăsta de maximă extravaganţă, Park taie la o scenă casnică – el (un vampir nefericit) şi ea (proaspăt devenită vampiră, şi abia acum fericită) redecorîndu-şi apartamentul.