Mitologie

● Adevăratul curaj / True Grit (SUA, 2010), de Joel şi Ethan Coen.  

True Grit, un western semicomic regizat de fraţii Coen, reprezintă cea de-a doua ecranizare a unui roman de Charles Portis, apărut în 1968. Prima ecranizare a ieşit în 1969, dar arată şi sună ca un western de modă mult mai veche – e unul dintre ultimele westernuri hollywoodiene făcute ca şi cînd nici Sergio Leone, nici războiul din Vietnam n-ar fi existat. În rolul unui bandit oarecare, rapid neutralizat de John Wayne, joacă Dennis Hopper, care, ca actor-regizor, a făcut în acelaşi an Easy Rider – un influent anti-western cu motociclişti, care ataca explicit tocmai valorile conservatoare asociate operei şi persoanei lui Wayne. Aceleaşi valori au fost luate explicit în derîdere în Midnight Cowboy, care anul acela a luat Oscarul pentru Cel mai bun film şi în care un personaj se îngrozea la sugestia altuia, cum că marele W. ar fi gay. Un an interesant, deci, cu atît mai mult cu cît Oscarul pentru Cel mai bun actor i-a revenit lui W. însuşi, pentru rolul unui şerif supraponderal, beţiv şi chior, care, neîncetînd să mîrîie şi să se încrunte, se lasă transformat în dulăul adorator şi adorat al unei fete de 14 ani. Wayne şi cu fata (care-l angajase să-l găsească pe ucigaşul tatălui ei) erau practic un duo de circ sau de music-hall, ea dezgheţată şi autoritară, şfichiuindu-l cu vocea ei de premiantă, el proiectîndu-şi în format XXL reacţiile de încasator, reinventîndu-se la bătrîneţe, în ochii publicului, ca un bufon, dar în acelaşi timp avînd grijă să rămînă eroic. Amestecul lui de bufonerie şi eroism era o performanţă de cabotinaj: o mişcare tactică, menită să-l vîre încă şi mai adînc pe sub pielea publicului, într-un moment în care asocierile ideologice ale imaginii lui nu mai erau pe placul tinerilor. Povestea scrisă de Portis nu era mai mult decît un vehicul potrivit pentru acest lifting operat de Wayne asupra propriului mit. 

În ecranizarea fraţilor Coen, povestea e tratată ea însăşi ca un fragment de mitologie americană. Filmul e narat de eroină – de fosta adolescentă autoritară, capabilă să bage frica în bărbaţi duri precum şeriful (Jeff Bridges) sau Texas ranger-ul care li se alătură în aventură (Matt Damon) –, la mulţi ani după consumarea evenimentelor, şi spre final există sugestii delicate cum că amintirea s-a transformat în legendă, în basm. Punctul de transformare e marcat plastic într-o secvenţă în care şeriful goneşte de nebun pe cal, cu fetiţa rănită în braţe, încercînd să ajungă la un doctor: dacă, pînă în punctul acela, splendidul director de imagine Roger Deakins s-a abţinut de la genul de picturalitate care sare în ochi, el izbucneşte brusc într-o rafală de efecte romantice – un cadru cu cal şi călăreţi profilaţi, umbre negre, pe linia orizontului, un cadru cu calul murind sub un cer plin de stele. Epilogul ne-o arată pe fosta adolescentă încercînd să reia legătura cu bătrînul ei salvator, care a ajuns să lucreze într-un circ: e clar, bărbaţi ca el – sau ca partenerul lui de aventură, cel atît de pătruns de mîndria de a fi texan şi ranger – nu mai sînt azi, dar cum fuseseră ei, de fapt? În privinţa asta – cît era eroism, cît era bufonerie, în ce măsură erau nobili, în ce măsură erau proşti şi sălbatici –, Coenii întreţin pînă la capăt o anumită incertitudine, combinînd aceste trăsături la un nivel de fineţe mult superior cabotinajului din versiunea Wayne. În măsura în care fanii Coenilor aşteptau de la aceştia o viziune făţis-batjocoritoare şi brutal-antieroică asupra westernului, ei vor fi dezamăgiţi. Ceea ce nu înseamnă că diversele figuri de cetăţeni respectabili din planul doi, care încearcă să profite financiar de situaţia orfanei în timp ce-i citează din Biblie, nu-şi găsesc locul în portofoliul de caricaturi care le-a asigurat Coenilor o reputaţie de mizantropi. Din contră, şi-l găsesc atît de bine încît e oarecum surprinzător să te întorci la romanul lui Portis şi la filmul cu Wayne, pentru a descoperi că aproape toate aceste personaje, situaţii şi dialoguri (inclusiv trimiterile la Biblie şi la mitologia greacă) apar şi acolo. Unul dintre deliciile cele mai rafinate ale filmului – felul aspru şi totodată elaborat-curtenitor în care vorbesc personajele – vine din carte; ce fac Coenii este să-l rafineze suplimentar, totodată încurajîndu-şi actorii să adopte voci cu accente cît mai puternice. Seva regional-folclorică a filmului e consistentă (rivalitatea regională e o sursă de ciorovăială între şeriful din Arkansas şi ranger-ul din Texas, iar faptul că în Războiul Civil au luptat amîndoi de partea Sudului, dar în facţiuni diferite, constituie o altă sursă) şi consistenţei ei i se datorează o parte din succesul sudurii dintre laturile comic-dizgraţioase ale eroilor şi laturile lor nobile. Peisajele muntoase sînt severe şi nepoetice, deşi oferă, la un moment dat, o privelişte suprarealistă – apariţia unui cal purtînd în şa ceva ce pare a fi un urs –, iar marea probă regizorală a westernului, şi anume crearea de suspans prin exploatarea cantităţii mari de spaţiu (prin repartizarea actorilor în cadru la distanţe mari unii de alţii), e trecută cu brio de Coeni.