Amintirile unui arhitect
De ani de zile căutam această carte pe care o datorez unei prietenii pe care am cîştigat-o de curînd. A apărut la Ploieşti, la Editura Caligraf, sub îngrijirea dlui N. Lascu, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Manuscrisul aştepta din 1952, iar autorul, Toma T. Socolescu (1883-1960), a fost al patrulea arhitect din familia sa, fiind cunoscut mai cu seamă pentru Halele Centrale din Ploieşti şi pentru studiul istoric din 1938, de neînlocuit astăzi, Arhitectura în Ploieşti, ilustrat cu fotografii şi desene ale semnatarului. De ce n-aş spune-o? Înfăţişarea lui îmi stăruie încă în minte, după vreo cincizeci de ani: spătos şi îndesat, cu mustaţa albă, tunsă scurt, care atrăgea privirea asupra figurii rumene. Ca prieten al bunicilor mei, cărora le construise casa de la Sinaia, i-am ascultat poveştile, pe care văd acum că le avea depozitate în aceste memorii. Erau pe atunci şi alţii, de aceeaşi vîrstă, care, fără a nădăjdui tipărirea înainte de sfîrşitul vieţii lor, îşi notau amintirile sau îşi propuneau să restabilească un adevăr vindicativ. "Am să te scriu la memorii!" - era ameninţarea obişnuită a generalului Rasoviceanu, bătrînul erou de la Mărăşeşti, cel care zădărnicise lovitura de stat bolşevică de la Iaşi în 1917. Spre deosebire de asemenea manuscrise de sertar, paginile lui Socolescu au un ton senin, nostalgic cînd se întorc în anii copilăriei, cu viaţa lor patriarhală, lipsită de nevoi sau nelinişti. Venind la Bucureşti, unde a fost elevul lui Mincu, Socolescu şi-a făcut studiile în 1901-1911. Secţia de arhitectură a Şcolii de Belle-Arte era atunci în casele Ghermani din str. Biserica Enei, unde se instalase din 1899. Faţă de "actualul local, destul de pretenţios ca faţadă", al lui Cerchez, cel vechi nu avea decît şase camere pentru ateliere (mulaj, desen ornamental şi proiecte de arhitectură) şi numai două săli de cursuri. "Lumină electrică nu era, aşa că fiecare elev avea pentru lucrul de seară o lampă cu gaz sau lumînări." Cît despre felul cum îşi petreceau timpul studenţii, în afara programului, el dă într-adevăr de gîndit în comparaţie cu ziua de astăzi: "pe la diferitele concerte, lecturi la Fundaţia Carol I şi la biblioteca Şcolii, audieri de cursuri la Universitate, de logică şi istoria filozofiei contemporane cu T. Maiorescu, psihologie şi estetică cu C. Rădulescu-Motru, un curs liber de istoria literaturilor universale cu N. Iorga, istoria picturii şi sculpturii cu proiecţiuni la Fundaţia Carol cu Tzigara-Samurcaş, ca şi multe conferinţe la Ateneu, expoziţii de pictură şi sculptură, mai rar şi de arhitectură, prin concursuri publice care erau expuse la Ateneu". Aceste amintiri cuprind, cu privire la moravurile vremii, în care recunoaştem chiar metehne din jurul nostru, critici cu atît mai muşcătoare cu cît aprecierile autorului sînt în general juste şi măsurate: "Cu superficialitatea inerentă unei tinere culturi moderne cum e a noastră, nu existau alte norme şi criterii de alegere a unui arhitect pentru o lucrare importantă de stat, decît bunul plac al Ministerului respectiv, care pornea de multe ori de la legături de prietenie, legături politice sau de rudenie". Mai vreţi altceva? Poftim, despre averile adunate de unii politicieni: "şi-au cumpărat moşii şi au construit adevărate castele de un lux orbitor, cu parchet din lemn negru adus din India". Sau: "din toate aceste bogăţii făcute peste noapte au ieşit şi acele mari blocuri din Bucureşti, ca şi din specula unor anteprenori care construiau ca să vîndă după aceea apartamente ca mijloc de plasament... S-au speculat locurile dincolo de orice limită permisă, sub nasul şi cu aprobarea urbaniştilor de la Primăria Capitalei, acoperindu-se cu clădiri, aproape în întregime, o adevărată nenorocire pentru higiena publică!"
