Igiena: o necesitate sau un moft?

Lipsa igienei este o constantă a societăţii româneşti, de ieri sau de astăzi. Ea se reflectă, de pildă, în numeroasele maladii venerice: leucoree, blenoragie (numită în epocă sculament), sifilis (sfrînţie sau boala galicească), scabie. Doctorul Andreas Wolf vorbeşte, pe la 1780, de o „scurgere albă“, probabil leucoree, specifică multor femei din toate păturile sociale: „Scurgerea albă este atît de deasă în toată ţara, încît majoritatea femeilor o crede ca urmare naturală a convieţuirii cu bărbatul“. Tot el arată omniprezenţa scabiei sifilitice, a blenoragiei şi a sifilisului în rîndul moldovenilor. Cît despre munteni şi bucureşteni, aceste boli, născute şi propagate în mare parte şi datorită lipsei igienei, sînt la fel de prezente, combătute de doctorul Constantin Caracaş în a sa Topografie a Munteniei. „Sifilisul – scrie doctorul Capitalei – este răspîndit astăzi în toată ţara de prostituatele păcătoase, care cutreieră fără ruşine cîrciumile satelor“. Guvernul ar trebui să ia măsuri „înţelepte“ care să curme „întinderea acestei contagiuni vătămătoare“ şi să modereze „această mulţime de femei murdare“.

La 1829, un alt doctor, Ştefan Piscupescu, oferă soluţii „cercate“. Pentru a evita orice boală venerică, Piscupescu recomandă apa călduţă din abundenţă mai toată ziua: „pentru ţinerea curăţeniei acestui mădular ce ţine frumuseţea trupului este apa cea caldă îndestul a să urma, însă nu numai îndată după toată împreunarea, ci şi canonisit pe toată ziua de doao ori, pentru curăţenia balelor ce se slobod dintr-însul pe toată ziua“. Dar cum această „frumuseţe a trupului“ nu este bine întreţinută, nu numai de femei, ci şi de bărbaţi prin contaminare, bolile venerice sînt o realitate. Printre acestea, mai întîi, cele comune: „poala albă“ şi „sculamentul“. Leacul: „glisterul de matcă“, adică un fel de irigator incipient cu ajutorul căruia femeile bolnave se pot spăla de „spurcăciune“ şi se pot curăţa de „îngăleciune“ (aici cu sensul de menstruaţie). În glister se pun „zemurile“ special preparate. Pentru „poală albă“ se recomandă spălăturile cu lapte cald de trei-patru ori pe zi, apoi cu vin cald. Dar adevăratul leac rămîne „rărirea împreunării“, vinovate fiind şi naşterile prea dese şi lepădăturile (avortul spontan). Pentru sculament se recomandă cincisprezece zile de spălături cu „fiertură caldă de flori de muşeţel şi de trandafir“. Şi dacă tot nu trece, păi atunci nu rămîn decît spălăturile cu „apă de var căldicică“. Ca o constantă: abstinenţa sexuală pare metoda cea mai sigură pentru orice boală.


Cum trebuie să se menţină curăţenia? Printr-o susţinută igienă intimă: „îndată şi după toată îngălăciunea împreunării din care apoi să ţine şi virtutea a sănătăţii şi a frumuseţii chipului“. Sfatul se adresează tuturor, dar în primul şi în primul rînd prostituatelor, purtătoarele fără doar şi poate nu numai a bolilor, dar şi a dezordinii: „este întru adevăr de mirare cum să sîrguieşte fămeile de obşte cu scumpătate la curăţirea capului şi a chipului şi petrec cea mai mare parte a zilei în găteala lor, iar curăţeniia trupului şi mai ales părteniia ruşinii cea de taină le năpustesc în scîrba lor ca cum n-ar fi şi acelea împreunate de chipul lor“. Sîntem aşadar încă în epoca chipurilor fără trup, în epoca sulimanului ce îmbunătăţeşte aparenţele. Suratele noastre nu sînt departe de moda europeană, dar destul de departe de apă şi curăţenie; ele aparţin igieniştilor, ei să le folosească.

Cartea lui Piscupescu s-a bucurat de succes, ea vînzîndu-se, pe comandă, foarte repede, după cum ne asigură autorul în memoriile sale. Ne întrebăm de cine vor fi fost urmate sfaturile sale. De cei cu ştiinţă de carte este răspunsul firesc, aşadar cîteva boieroaice, cîteva negustorese, cîteva preotese. Se mai poate observa că reţetele sale nu sînt cine ştie ce ingenioase, ci la îndemîna tuturor şi cunoscute poate în mediul popular. Prezenţa bolilor venerice contrazice atît eficacitatea, cît şi folosirea lor. Ceea ce rămîne şi este important de notat: folosirea apei aduce un folos mult mai mare decît ignorarea ei. De altminteri, nici nu avea cum să fie altfel dacă ţinem cont că doctorul Piscupescu trecuse prin Universitatea de la Viena, acolo unde dezbaterea igienistă tocmai se lansase.

După atîtea eşecuri înregistrate de sistemul sanitar românesc, tocmai din cauza lipsei de igienă, recomandăm „guvernului“, insistent şi cu căldură, să ia o măsură „înţeleaptă“: o ediţie Ştefan Piscupescu. Barem să ştie lumea de ce şi cum să se apere.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti