- din "Exerciţii de oarecare posterioritate" -Mă îmbrac şi plec la lansarea Jurnalului, după 53 de ani de la prea expresiva sa încheiere (la 31 decembrie 1944, venind de la Diham, unde schiase cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Harry Brauner, Lena Constante). Ultimele rînduri - "nu am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată, mai mult melancolic, aproape trist, mi-e ruşine să fiu trist, este totuşi anul care ne-a redat libertatea"... - au geniul aranjamentelor clarobscure sub raza morţii; el ar fi "căzut" în grupul Pătrăşcanu, cu care schiase la Predeal, în primele zile de libertate perfidă. Trec prin piaţa care pune faţă în faţă fostul Comitet Central şi fostul Palat Regal. Toposul suferă de elocvenţă; îmi spun neted: "ai prins şi ziua asta, norocosule!". Locul lansării e la fostele galerii Kretzulescu - toposul e şi sentimentalist: camilian, ionescian, eliadist, alicevoinescian. I-ar fi plăcut. E tandreţea realului la Jurnalul său. Începe, ascult, mă uit şi urc (cu privirea) pe pereţi - sînt acolo Eliade, Noica, Blaga, Cioran, un portret mare, dominator, al lui Ionesco, bună idee a regiei involuntare în teatrul pe care-l jucăm mai mult sau mai puţin oneşti. "Eugen" e singurul care l-a înţeles deplin pe Iosif Hechter, dovadă e lunga lui scrisoare către Tudor Vianu, care îi anunţase moartea lui Sebastian strivit de un camion, în mai "45; "camionul" acela îl decisese, aşa scria, să rămînă la Paris; pentru o prietenie nu se argumentează mai mult, decît poate la psihiatru. Erau (şi rămîn!) amîndoi singurii dintre cei importanţi pe care-i pot lua ca model intelectual pentru ultimele trei sferturi de veac în oraşul din care s-au ridicat animalele totalitar de emblematice, Gorila şi Rinocerii. Singurii care nu au cedat - în "priză directă", "live", "sur le vif" - terorii de dreapta şi de stînga, înregimentărilor culpabile şi veşnic explicabile, oportunismelor în maniheism care vor pulsa necurmat în ideile dominante de la această răscruce nu numai a unor imperii - ele nu lămuresc totul -, ci şi a Scrisorii pierdute complementare cu Luceafărul. Sebastian şi Ionesco - şi prea caragialieni, şi prea recalcitranţi la a sta ca icoane - nu vor fi modele de democraţi, fiindcă nu democraţia e obsesia pedagogiei la care e supusă această ţară aflată mereu în criză de model şi în regim de educaţie politică abruptă. Cînd nu e vis sau lux, democraţia la noi e o problemă de haz între oameni isteţi, veseli şi exageraţi. Dacă Cioran a instituit autoritatea eşecului, Sebastian impune (cui? doar cîtorva!) autoritatea distanţei, a individualismului care refuză înregimentarea. Nu poate avea "succes", nu ne priveşte; nu avem ochi decît spre autorităţile poliţieneşti pentru a le trage în piept. Ascult şi mă fixez pe pereţi: "Sebastian e un martor... Sebastian e un scriitor evreu din România...", nu, Sebastian nu e un martor, ci parte ironică, Sebastian nu e doar un scriitor evreu, el, brăileanul, el care-i scria lui Comarnescu: "sînt mai român ca Polihroniade"... şi aud - somat de autoironia ancestrală - versurile nemuritoare ale obscurului Steuerman-Rodion de la 1900: "Tu nu mă vrei, o, ţară / Eu totuşi sînt al tău". Ideea cea mai consistentă e aceea a lui Gabriel Liiceanu: "veţi citi în Jurnal pagini greu suportabile pentru noi, cei de azi..." Poate că de aici începe sensul oricărui Jurnal - de la greu suportabilul. Mă despart repede de tumultul nesuferit al oricărei lansări şi cum ajung acasă deschid la 1937, 2 Martie, ştiu pe dinafară pagina aceea, de cînd am citit-o în Anii "30 a lui Z. Ornea; e una din scenele fără de pereche din ceea ce noi, aceştia, numim "romanul literaturii", noi, aceştia care ţinem la Huliganii mai mult decît la proza fantastică a lui Eliade, păcătoşii care înţelegem bine de ce Sebastian n-a renunţat la prefaţa lui Nae Ionescu "fiindcă i-am promis şi mi-a promis-o..." Iat-o: "Lungă discuţie politică ca Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui - în sfîrşit leală - că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma. Altminteri nu aş putea spune că n-a fost amuzant... (urmează 6 rînduri într-adevăr insuportabile - n. mea). S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că nu am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta ca nu cumva să le uit. Şi poate într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite pentru ca să-i pot citi această pagină şi să-l văd roşind de ruşine. Să nu uit, de asemenea, explicaţia pentru care el aderă cu atîta inimă la Gardă: Eu întotdeauna am crezut în primatul spiritual! Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale!" Faţă de intensitatea de aici care stinge orice pamflet, orice caricatură - cu aceşti 3 timpi: amuzamentul în faţa enormităţii, rigoarea în neuitare, speranţa în ruşinea care-i va mîntui prietenul căruia îi mai dă şansa naivităţii - toate studiile, articolele, polemicile acestor zile în jurul "Culpei", îmi apar reci, de o raţionalitate veştedă şi vlăguită, de un patetism revanşard, mişcat de superiorităţi false şi inutile, menţinînd catastrofa petrecută în sensibilitatea noastră, a celor care nu putem gîndi şi scrie fără Sebastian şi Eliade, fără Ionesco şi Cioran. (Dilema, la 24 ianuarie 1997)