…Mai întîi, iubito, puţintică teorie. Nu doar trecutul, dar, imperceptibil, prezentul secretă deja nostalgia. Am prins vremea cînd toată lumea ştia, monden şi papagaliceşte, că „nici nostalgia nu mai e ce-a fost“. De fiecare dată, auzind expresia, o completez în gînd: da, nu mai e ce-a fost – e şi mai şi! Algos-ul, durerea, nu se mai exercită doar pe nostos, pe trecut, ci se infiltrează şi fecundează mai toate clipele prezentului. Palpată ginecologic – aş zice –, ziua de faţă e gravidă cu acea tînjire după ea, sentiment pe care contăm de peste un deceniu. Nu totul moare în dispreţ, în uitare: rămîn un strop de tandreţe, un bob de milă şi ridicol iradiind şi chemînd – mult mai repede decît o presupune severul viitor – o algie care-i dă, pe loc, consistenţa unei scene ne-muritoare.
 
Fiindcă nu mai e ce-a fost, nostalgia vine azi mult mai rapid. Nostalgia e azi mult mai acaparatoare, mult mai democratică şi ecumenică, din ce în ce mai puţin mofturoasă; persecutată, hăituită deseori, ea ajunge să caute în toate pubelele, nu numai ale istoriei, hrănindu-se cu orice nimic, cu orice fleac, cu orice bleah – cum numea suprarealistul H. Bonciu, merda zilnică, decretînd că „totul e bleah!“. Nu-i totul bleah, nu-i totul merdă (şi nimeni nu mai ştie de Bonciu, iubito…). Merda – încă un cuvînt care exprimă adevărul!? – subliniază şi ea prin savantele noastre tehnologii sufleteşti în nostalgia tot mai creatoare, tot mai inspirată, tot mai expresivă, lucrînd în numele celui mai aprig dezgust – acela de a muri.
 
Faima proastă a nostalgiei vine, desigur, din politizarea ei. Mulţi şi multe s-au nenorocit prin politică, dar mai cu seamă cuvintele, unele de importanţă mondială ca melancolie, mizericordie, duioşie, blîndeţe, dedublare, din care parcă nici vrăbiile nu mai ciugulesc. Ni s-au prostit cuvintele. Numai apucaţii pot crede că-s nostalgic după Ceauşescu şi regimul lui dacă mă gîndesc cu drag şi amar cum ne suna, sub tiranie, Johann Strauss, de pildă, sau „Glossa“ lui Eminescu, orchestrată de Caramitru, cîndva, prin ’88.
 
Ani şi ani de zile, sub „Ăla“, pe 2 ianuarie, îi telefonam după-amiaza domnului Paleologu, să-i urez o viaţă mai bună şi să-l întreb cum i s-a părut concertul Strauss, transmis de la Viena. Domnul Paleologu – omul care în „Opiniile lui separate“ din Contemporanul lui Ivaşcu şi Roger Câmpeanu lansase ideea caracterului divin al „Dunării albastre“ – a fost înţeleptul căruia nu-i era ruşine „să se topească după Johann Strauss“, aşa cum Tudor Vianu era un entuziast al Uverturii la Liliacul. Aveam nevoie să încep anul cu o discuţie despre „Sînge vienez“ şi „Ziare de dimineaţă“ (valsul!), auzindu-i, în acest sens şi în aceeaşi după-amiază, pe domnul Paleologu şi pe Radu Albala, pe Roger şi pe Ianoşi. În a doua zi a anului, sub teroarea intelectuală mai mică sau mai mare, ca la români, stăteam la eseuri orale despre diferenţele dintre Willy Boskovski, cel care dirija cu garoafa la butonieră, şi Lorin Maazel; cădeam într-un fel de „Johann Strauss ca paradox“; eram inconştienţi? eram elitişti? eram apolitici? Cert e că şi azi, aşteptînd în direct Viena de 1 Ianuarie, am nostalgia telefoanelor din 2 ianuarie, sub tiran.
 
Cred că am teoretizat destul, ca să cad în contingent. Ieri am purces la deschiderea unui pachet voluminos care se odihnea de cîteva ore bune într-un colţ al redacţiei. Nu voi divulga expeditorul, nu fac publicitate decît unei idei cu totul gratuite. Într-o cutie serioasă de carton, la bună vedere, erau o mapă şi un plic în care am găsit o scrisoare impecabil caligrafiată către subsemnatul; persoana se prezenta şi se recomanda ca o specialistă în PR al unui grup comercial. Citez începutul:
„Sper din toată inima ca acest colet să ajungă în posesia dvs. şi, la primirea lui să nu solicitaţi intervenţia brigăzii de pirotehnişti pentru a dezamorsa un pachet suspect sosit, neaşteptat, pe adresa redacţiei revistei Dilema veche. Am citit cu mare plăcere Suplimentul din luna decembrie al Academiei Caţavencu şi, în special, ancheta publicată sub titlul «20 de ani de la Revoluţie. 20 de puncte de vedere. Sau de plecare.» La întrebarea «Nostalgia e complicată. Ce vă lipseşte din perioada de dinainte de ’89?» intervievaţii au dat răspunsuri diferite, care însă au fost de natură să stîrnească emoţie în rîndul cititorilor. Spre bucuria mea, am constatat că aţi fost printre puţinii care au legat numele Nostalgiei de cel al Eugeniei. Din păcate, aţi răspuns cu tristeţe că aceasta vă lipseşte, iar astăzi nu o mai folosiţi.
 
Am încercat să dezleg misterul renunţării la această «Dulce amintire a trecutului», însă mi-a fost imposibil. Astăzi Eugenia este mai delicioasă ca niciodată, mai dulce şi mai plină de cremă, mai aromată şi mai atractivă decît în trecut. Şi nu este drept (nici faţă de dvs., nici faţă de ea) să o ignoraţi în continuare. De ce să oftaţi după ea, cînd o puteţi avea, mai bună ca oricînd?
 
Pentru a vă dovedi că nu exagerez şi nu vreau să fac o campanie doar de dragul promovării, vă las pe dvs. să decideţi dacă Noua Eugenia este pe placul dvs. şi dacă vă satisface papilele gustative la fel ca odinioară.“
Aranjate minuţios în cîteva straturi dense, străluceau nenumărate Eugenii, pe care le-am distribuit imediat colegilor, prompţi în emiterea unui spontan şi îndelung „mmm“.