De curînd evreii au intrat în anul 5768La Tel Aviv, de pe strada Trumpeldor pînă la redacţia Minimum-ului, pe Zamenhof, e un drum de cinci minute, se trece prin faţa unui oficiu poştal unde mereu mă bate gîndul să intru şi să expediez o telegramă pentru Mirodan, directorul revistei:NU TOTUL E BLEAH, NU TOTUL E BLEAH, NU TOTUL E BLEAH,bleah, rimă la "crah", un cuvînt de prăpăd, inventat de minunea aceea întunecată, poetul Bonciu, mort la Bucureşti în 1950, "totul e bleah, absolut bleah", cuvînt de enigmatică transparenţă, intraductibil ca "dor" şi "curat murdar", cuprinzînd magic în cele trei consoane negre ale lui o deschidere spre vizuina luminată a lui Blecher, aşa cum în ivrit pe două consoane - ca la Chopin - are loc miracolul mişcării de la "dam" (sînge) la "adam" (persoană) şi "adama" (pămînt),şi dacă funcţionarul de la ghişeul telegramelor s-ar uita la mine ca la un bătrîn gangster, ca la un spărgător de bănci gata să transmită o parolă către un vechi complice, n-aş ezita să-i explic: da, domnule, cu acest om, el la 21 de ani, eu la 18, am fugit de-acasă, mi-am lăsat familia, am făcut les quatre cents coups, n-am căzut în darul beţiei, am vrut să devin un om nou, cum voia şi Dostoievski să fie Idiotul,şi din toate am spart împreună, să fie 45 de ani de-atunci, o bancă fastuoasă cu seifuri feerice în care am găsit bijuterii de iluzii, coliere de erori, lănţişoare daurite de orori, diamanticale de utopii, perle uriaşe de idei drepte, ca aceea de a face din ziar o confesiune, din ziarist - un istoric al clipei, dintr-un articol - un safir, din muncă - o nobleţe, din om - un adevăr, cred că înnebunisem la vederea acelei comori, uitînd de amoruri, de omoruri, n-am fost cuminţi, n-am lucrat cu masca pe faţă, dar era "o lovitură", nu o găinărie, nu o şmecherie, nu o ipocrizie, nu o concesie,ne-am umplut bine sacii cu giuvaericalele acelea de mesianisme fără îndoieli, de umanisme fără pedeapsă, de naivităţi fără cenzură, de patetisme fără falsuri, de generozităţi fără acoperire, fireşte că am fost prinşi, fireşte că am fost condamnaţi (de noi înşine, dar, fii pe pace, şi de Istorie!) şi dacă am încetat, cu vremea, a fi "con", am rămas damnaţi,damnaţi să semnificăm, să căutăm, să punem semn şi să-l cuprindem pe "totodată", cea mai grea caznă dintre cele ale gîndului viu, damnaţi să nu mai batem frumos cîmpii, să nu ne aiurim, să nu ne aurim, să nu ne mai mirăm de nimic, dar să întrebăm zilnic: "Ce mai e nou?", pe scurt, damnaţisă dăm socoteală onestă pentru candorile acelea, pentru inocenţele cu care n-avem de ce ne lăuda, dar nici răstigni, poate că am şi început să le plătim, chiar despărţirea noastră este o plată,dar n-o să-mi scoată nimeni din cap porunca lui Faulkner: "Nu-ţi pierde timpul căindu-te - e destul să ţii minte greşelile făcute",şi dacă am plîns amîndoi la moartea lui Stalin, mult mai grav ar fi să plîngem a doua oară, da’ nu ne mai prind ei pe acolo, poţi fii sigur, aşa cum era şi mama cînd îi promiteam, cerîndu-i iertare, că "a doua oară nu mai fac" şi nu făceam, cu excepţia divorţurilor, niciodată n-am făcut de două ori aceeaşi greşeală, de aici multitudinea lor.Ceva - mulţumită poate tocmai damnării la onestitate - a rămas: dacă nu candoarea, dacă nu inocenţa - fie-le ţărîna uşoară! - atunci pudoarea, orgoliul pudorii, încăpăţînarea decenţei, robusteţea unei "mauvaise conscience" (sănătate curată!),hai, gata domnule telegrafist, n-am venit să-i trimit lui Mirodan depeşă de simplă felicitare, mai ales că Dicţionarul lui conţine la pagina 400 o greşeală monumentală, rugbistul francez Paparamborde e socotit galez, aşa ceva nu se iartă,totuşi, bateţi telegrama: NU TOTUL E BLEAH, ea nu conţine nimic subversiv,iar dacă, după aceea, omul mă va întreba compătimitor: "şi e mai bine că nu-i totul bleah?", îi voi răspunde cu ultima frază a lui Tolstoi la nuvela lui de bătrîneţe, Stăpîn şi slugă, cînd se ridică problema dacă pe lumea cealaltă va fi mai bine: "Aceasta o vom afla în curînd cu toţii"._______________________ * Acest text are 14 ani şi a apărut în volumul Mătuşile din Tel Aviv (Bucureşti, 1993).