Apărută recent, o carte încă foarte necesară - Totuşi, n-au fost singuri, cu subtitlul "Solidaritatea intelectualităţii române şi evreieşti în anii 1900-1941"* - găseşte nimerit, şi bine face, să se încheie cu "cazul Călinescu". E o selecţie din articolele de un crunt antisemitism împotriva Istoriei literaturii române, publicată în ianuarie 1941, la cîteva luni după instaurarea regimului antonescian. Antisemitismul intelectual nu a dat în România pagini mai sumbre şi totodată mai elocvente pentru ura şi incultura lui; nu cred că a venit vremea să le uităm şi pe ele."Aşadar, la 24 ianuarie 1941, în plină reconstrucţie naţionalistă a generalului Antonescu, Gh. Călinescu, profesor în Ţara Românească, are curajul să falsifice ŤIstoria literaturii române» introducînd în paginile ei toţi jidanii care din lipsă de altă meserie şi din obrăznicie intelectuală s-au făcut scriitori, lăfăindu-se pe pagini întregi. În acelaşi timp cînd Societatea Scriitorilor Români îi dădea afară, Gh. Călinescu, român moldovean, subscrie fraza de sfidare şi batjocoră: ŤO MINTE DREAPTĂ, CARE NU CONFUNDĂ PROBLEMELE POLITICE CU LUMEA IDEALĂ A CREAŢIEI, NU POATE SĂ NU RECUNOASCĂ CONTRIBUŢIA LOR» (a jidanilor)... O nemaipomenită îndrăzneală! Au contribuit la cultura românească: Peltz, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Robot, Vasile Cristian, Felix Aderca, Eugen Relgis, Ion Călugăru, Sergiu Dan, Mihail Sebastian?... Pentru salubritatea sufletului românesc, propunem retragerea ei imediată de pe piaţă. Şi destituirea din învăţămînt a lui Gh. Călinescu." (Porunca vremii, duminică, 24 august 1941).Peste două săptămîni, la 10 septembrie, în aceeaşi Porunca vremii: "Trăit în atmosfera prietenilor de la Adevărul literar, de la redacţie pînă la Hanul Ancuţei, adulat şi răsplătit în toate felurile de către potentaţii jidani ai presei de odinioară, păstrîndu-şi încă prieteniile cu toate consecinţele lor morale şi materiale, autorul voluminoasei lucrări de scandal literar, s-a dovedit foarte docil ucenic al spiritului talmudic, pînă la totala convertire şi pînă la entuziastă obligaţie de conştiinţă, dacă putem zice aşa. Căci ce este oare Istoria sa literară, decît un suprem omagiu pe care-l aduce personal mediului jidovesc în care a respirat şi prin care a fost ridicat".După zece zile, la 20 septembrie, tot în Porunca vremii: "De ce nu se pune capăt scandalului ofensator al lui G. Călinescu? De ce cartea aceasta nu este dezavuată public, iar G. Călinescu invitat să se mute la universitatea din Tel Aviv?".După alte zece zile, la 30 septembrie 1941, tot acolo:"...Dacă blestemul lui Eminescu nu-l va atinge fiindcă Ťa îndrăgit străinii» în aşa hal şi a lăsat în umbră voit şi cu patimă pe mulţi dintre scriitorii de talent ai neamului lui - totuşi, pedeapsa trebuie să şi-o capete de la ţara căreia el a căutat să-i găsească alţi reprezentanţi decît cei adevăraţi, remarcînd la literatura noastră o întreagă serie de venetici. Aşadar, vina e evidentă. Şi cu toate acestea, cartea lui G. Călinescu se mai găseşte încă la librării"....Şi cu toate acestea - continui, cu masochism voios, fraza mizerabilă - după 65 de ani, Istoria lui G. Călinescu îmi veghează biblioteca; pasagii întregi le ştiu încă pe dinafară, de parcă ar fi din Caragiale şi Eminescu, pînă la acel paragraf din ultimul capitol care i-a scos din minţi pe cei de la Porunca vremii. Cred că e salubru să pun "fraza de sfidare şi batjocoră", dată cu majusculele celei mai violente indignări, în contextul ei pe care-l putem privi fără scandal, drept în ochi: "Evreii, puţini printr-o proporţie firească, prezenţi şi la noi ca în toate literaturile, rămîn un factor din afara cercului rasial, făcînd puntea de legătură între naţional şi universal (subl. mea, de data asta). O minte dreaptă, care nu confundă problemele politice cu lumea ideală a creaţiei, nu poate să nu recunoască contribuţia lor..." Urmau, în expresie călinesciană, total inadecvată în vocabularul furibund al zilei, calităţile lor (poligloţi, anticanonici, anticlasicişti, informaţi, agitaţi de probleme, umanitarişti) şi cusururile lor "iritante" ("trăirism exagerat", "dezinteres pentru creaţie ca scop", umanitarism antinaţionalist). Aceste defecte, Călinescu le socotea, fără mînie, cu cea mai riscantă toleranţă, "o lipsă de tact" şi conchidea întru totul memorabil: "Prin această lipsă de tact, la noi, ca şi oriunde, Evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele". Cu ironia la care ne dă dreptul viclenia oricărei istorii de la origini pînă în prezent, se poate spune că el însuşi, minimalizînd cusururile "jidanilor", a dovedit o lipsă de tact şi şi-a atras toate fulgerele. Cu o aceeaşi probabilă lipsă de tact, îmi "place" azi să citez Porunca vremii, contemplînd, nu fără voluptate în dezgust, sclerozarea imbecilităţii. Ea nu e pe moarte. ______________ * Editura Universal Dalsi, ediţie îngrijită de Maria Marian.