Sleep, The Sciences, Third Man Records, 2018. 

Fenomenul drogurilor recreative are atașate nu doar dileme legislative și sanitare, ci și o cultură longevivă producătoare de literatură, pictură, cinema și, ceea ce ne interesează în această rubrică, muzică. E vorba de un segment al culturii populare neglijat la noi în virtutea principiului prevenției prin obscurizare și mistificare – inerție a strategiei cu care autoritățile comuniste tranșau abrupt subiectele tabu, ce nu serveau ideologic decît cel mult ca pretexte de șantaj (intră în aceeași categorie educația sexuală și cea religioasă). Droguri ale căror nume sînt încă pronunțate la noi cu voce șoptită au facilitat de-a lungul timpului o anume producție de cultură bine documentată în alte părți, limitată în spațiul românesc la cîteva bîrfe despre Eminescu, Macedonski ori Eliade (și un studiu al antropologului Andrei Oișteanu, din care se trag majoritatea bîrfelor). E o zonă supusă încă judecăților selective, alternînd între profanarea și spălarea de cadavre, însă în lumea occidentală se consolidează într-un filon cultural aparte.

Narcomuzicienii Sleep provin dintr-unul din statele americane în care dispensarele de marijuana sînt mai numeroase decît restaurantele McDonald’s. Grupul, reîntregit cu ajutorul bateristului împrumutat de la Neurosis, a revenit anul acesta cu The Sciences, la aproape douăzeci de ani de la Dopesmoker – bornă de referință pentru genul consacrat la ei sub eticheta stoner rock. La noi, pionieratul aparține timișorenilor The :Egocentrics, cu primele festivaluri dedicate apărînd abia recent (Haywire, Sound Art), iar în Europa epicentrul fenomenului este festivalul olandez Roadburn, unde Sleep sînt anunțați drept cap de afiș al ediției viitoare. Caracteristicile stilistice ale genului nu sînt clar definite, ascunzîndu-se de o vreme și sub umbrela mai corectă politic post-rock, însă sortimentul practicat de Sleep își are originile destul de precis identificabile în piesa „Sweet Leaf“ de la Black Sabbath, în acel rock centrat pe un bas fluid și totodată vibrant, evoluînd prin istorie în influențe ce se regăsesc azi la grupuri foarte diversificate stilistic. Sleep se numără printre cei care au adoptat cîntecul sabbathian ca disciplină de carieră, consacrîndu-se drept avocați ai intoxicării THC în aceeași linie de front ca Bob Marley ori Willie Nelson. Nu e așadar surprinzător că una dintre piesele-cheie ale discului The Sciences e închinată basistului Black Sabbath („Giza Butler“), iar altele sînt intitulate „Marijuanaut’s Theme“ ori „The Botanist“. Piesele sînt puține și lungi, urmărind acel efect hipnotic al vibrațiilor de chitară și bas electric ce pot asigura, la un volum ridicat, o imersiune superioară muzicii bazate pe versuri și empatie cu versificatorul.

După cum sugerează coperta albumului, cîndva între apariția piesei -„Sweet Leaf“ și prezent, acest gen s-a contaminat și cu ceva evlavie cosmică – vina aparține Odiseii spațiale a lui Kubrick și, în muzică, britanicilor Hawkwind, trupa de tinerețe a lui Lemmy Kilmister, care spunea că efervescența inovațiilor rock-ului anilor ’70 își are explicația în diversitatea preferințelor pentru droguri ale artiștilor vremii. O importantă sursă atunci au fost și cele de origine asiatică, importate la pachet cu filozofii exotice – nici acestea nu scapă malaxorului conceptual al muzicii Sleep. De altfel, basistul/vocea Al Cisneros și-a petrecut hiatul din cariera trupei ca lider al grupului Om, practicînd un hibrid de metal și incantații tibetane. Avem așadar în acest album toate ingredientele unui material de referință, un balans perfect între delir religios, minunare cosmică și reacții psihosomatice facilitate de un stil de viață vegetarian. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.