Regretabilul dezgust
De curînd, colegii de la Adevărul s-au apucat de o campanie de marketing care îşi doreşte (şi reuşeşte) să atragă atenţia: "V-aţi săturat de politică şi politicieni? Şi noi. De aceea, noi nu vă mai dăm politică, nu vom mai presta publicitate politică, vă vom oferi multe pagini de calitate, dar fără politică". Nu acestea sînt cuvintele, am redat doar mesajul. Îi înţeleg bine, le pricep dezgustul, simt şi dorinţa lor de a capta un public din ce în ce mai numeros care, asemeni lor, s-a depărtat de spectacolul zilnic oferit de politicieni arţăgoşi. Înţeleg, dar nu pot fi de acord. Mai precis, nu îmi permit să fiu de acord. Ar fi mult prea periculos. Ca şi pe colegii de la Adevărul, asemeni multor români, mă irită argumentele primitive, nivelul scăzut la care se poartă aşa-zisele dezbateri, temele minore, agresivitatea, agramatismele, lipsa de documentare a colegilor de breaslă, răcnetul, urechismele, analiştii de orice, lipsa de simţ al umorului, lipsa celor şapte ani de-acasă, irelevanţa, bombăneala, vorbele în doi peri, glumiţele de autobază, şmechereala, sentinţele tip Bulă, provincialismul, pasiunea de a ne privi propriul buric, politica făcută pînă la kilometrul 36, nervii vărsaţi în văzul naţiei, ipocrizia, lipsa de calitate. La fel de tare mă supără şi defăimarea colectivă a ceea ce, din motive de simplificare grosieră, s-a numit "clasa politică". Meseria m-a obligat să "cresc odată cu ţara", să îi cunosc pe mulţi dintre membrii numitei "clase politice", de prin ’90 încoace. Îi apreciez pe mulţi dintre ei. Există destui oameni cu bun-simţ, citiţi, sofisticaţi, educaţi, de bună calitate, cu picioarele pe pămînt. Cred că procentul de impostori între medici, avocaţi, arhitecţi, profesori sau ziarişti este similar cu cel din breasla politicienilor. Mai mult, "judecătorii", adică ai mei colegi de breaslă, nu sînt prea departe de invitaţii pe care îi ţintuiesc cu voluptate şi vorbe grele. Aceeaşi proporţie de lipsă a documentării/cultură generală, de agresivitate, de populism. Mai deunăzi, prezentatoare suave şi moderatori cu casca în ureche ţi-l lichidau pe Lucian Croitoru ca pe "un etern consilier, nepotrivit cu funcţia de prim-ministru". Nu reproduc aici CV-ul numitului, nu are rost să stau să demontez atare gogomănie. Un motiv în plus pentru a fi şi eu tentat să refuz dezbaterea politică: mediocra calitate a celor care o moderează şi analizează. Cu toate astea, nu îmi pot permite să stau tot timpul pe Mezzo. Sînt tentat, dar refuz. Mă încăpăţînez să fiu atent (pe cît se poate, în doze rezonabile) şi la spectacolul politic cotidian. Sînt perfect de acord cu ideea (exprimată de Cristian Ghinea într-o Dilemă veche recentă) că, dacă te enervează gunoiul din jurul blocului, ai dreptul să îţi exprimi public supărarea pe primărie doar dacă, un timp, ai încercat să schimbi situaţia, ţi-ai mobilizat vecinii, activezi într-un ONG "de profil". Dacă Legea Publicităţii te supără, dă-ţi cu părerea, ţîfnos, la televizor, doar după ce ai încercat să o schimbi/amendezi, adunînd în jurul tău pe cît mai mulţi dintre cei interesaţi. Cînd bombăni traficul imposibil, pînă să înjuri cu foc primăria, încearcă mai întîi să parchezi tu regulamentar, să nu intri în intersecţie de pe contrasens, să încerci să îţi dezlipeşti mîna de pe claxon. Aceeaşi idee " trecem la politica de partid. Dacă nu îţi place cum se face şi analizează gestul politic de partid, fă-o tu altfel. Încearcă să nu mai cauţi ratingul, ia vezi, îţi permiţi? Caută tu de găseşte argumente superioare intelectual celor pe care îi desfizi şi îi pui la stîlpul infamiei. Ia vezi, poţi? Încearcă măcar să vorbeşti tu corect limba română. Lasă politeţurile de complezenţă în platou şi corectează-i fără milă pe toţi invitaţii (politicieni sau analişti) care scapă prepoziţia "pe". Ia vezi, te ţin baierele? După aceea, după ce ai încercat tot ceea ce poţi încerca, exprimă-ţi dezgustul. Dar nu te retrage. Este păgubos pentru că încurajezi neatenţia la trebile cetăţii. Multe "rahaturi" s-au petrecut în istorie cînd poporul nu a fost atent, cînd se luase cu treburi şi lăsase mersul ţării în mîna unora, fără să-i mai pese ce şi cum. Mai avem puţin pînă la împlinirea celor 20 de ani "ai lui Brucan". Aniversarea ne găseşte îngrijoraţi, un pic obosiţi, cu rate la bancă pe care le plătim cu greu de la o lună la alta, isterizaţi de ce vedem la televizor. Am vrea să scăpăm, cumva, de toate astea, să stăm într-un concediu luuuung unde să nu mai auzim, să nu mai vedem, să nu mai gîndim. Să-i refuzăm pe ăia. Nu este un lux pe care să ni-l putem permite. Ratele trebuie plătite oricum. În plus, avem de votat. Trebuie să încercăm să ştim cu cine. De aceea, avem nevoie, cu măsură, şi de nenorocitele de ştiri, de talk-show-urile indigeste, de analişti antipatici şi semidocţi. Toate reprezintă o pacoste necesară. Să nu mă duc la vot nu este, pentru mine, o opţiune valabilă. Am trăit pînă la 24 de ani pe vremea aialaltă şi atîta certitudine am: mă voi duce la vot întotdeauna. Nu lipsesc nici măcar de la adunarea asociaţiei de locatari, cînd ne votăm administratorul. Voi citi în continuare Adevărul. Îl citesc, oricum, de ani de zile. Este un ziar de calitate. Înţeleg orientarea spre un segment de piaţă care, din varii motive (de înţeles, toate), refuză politica de partid. Pricep sastiseala ziariştilor de acolo. Este clar că, atunci cînd îţi doreşti să fii "de calitate", îţi este din ce în ce mai greu să scrii despre ce se întîmplă în varii palate politice. Cu toate astea, cu toată greaţa, oboseala, răul pe care mi le oferă en gros evenimentele recente şi autorii lor, îmi voi da, în continuare, silinţa să fiu la curent. În fond, dacă vrei să laşi copiilor tăi o ţară liberă, trebuie să te osteneşti. Un pic.
