În 1934, Alexandru Sahia călătorea în URSS, trecînd prin Polonia. După călătorie, avea să scrie una dintre puţinele cărţi apologetice la adresa Sovietelor, apărute în România interbelică. Se numeşte URSS azi şi este un fel de jurnal al pelerinajului. O citesc abia acum şi o găsesc integral ridicolă, lipsită de orice valoare, cu excepţia celor cîteva pagini în care Sahia povesteşte întîlnirea cu un car mortuar în mijlocul Moscovei staliniste. Acel singur moment, de un tragism unic, povestit cu un talent înverşunat, îl împărtăşesc acum, cu dumneavoastră.

Pe şoseaua Leningradului, Sahia vede „un cortegiu curios. Un singur cal murg trage după el un dric. Dricul, însă, nu mai pare dric. E mai mult un rest – o platformă cu roate pe care este aşezat coşciugul bine legat. Coşciugul este vopsit în alb, dricul e alb şi calul roib este acoperit cu o plasă albă. Mortul este probabil tînăr. În urma dricului vin vreo şapte persoane: o bătrînă, un bătrîn – poate părinţii – trei tineri, o fată şi un copil. Sus pe capră, lîngă vizitiul hodorogit care ţine hăţurile, stă o copilă de vreo 6 ani cu o iconiţă în mînă“. Apariţia acestui cortegiu stîrneşte unor militari de pe margine următorul dialog:
„– Încă nu s-a lichidat cu biserica. Merge greu…
– Cum merge greu, tovarăşe? Uită-te la ei, înmormîntează fără popă, deşi nu-i opreşte nimeni.“

Sahia este intrigat de cortegiu şi se ia după el. Cortegiul înaintează greu pe străzile aglomerate. La un moment dat, calul alunecă pe caldarîm şi cade. Se va ridica numai după ce Sahia însuşi dă ideea cea bună – se aşterne ceva de postav sub copitele calului pentru ca roibul să se poată ridica. În fine, cortegiul ajunge la cimitir.
 
„La intrarea în cimitir ne întîmpină o ceată de bătrîne – poate vreo 20, cerşetoare. Nu sînt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sînt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cîndva, au fost bogate şi au însemnat mult în lumea lor. Le-a prins, însă, viaţa cea nouă, cu muncă dură, nepregătite şi incapabile să facă ceva. Dricul intră pe poarta cimitirului, înaintează puţin şi se opreşte. Vizitiul se dă jos… Dinspre biserica cimitirului vin doi preoţi în vîrstă, pregătiţi cu odăjdii şi cădelniţe. S-au oprit la cîţiva metri de dric şi aşteaptă să fie chemaţi. Bătrînul face semn şi preoţii înaintează. Şi bătrînul şi bătrîna le sărută mîna. Unul dintre tineri spune, adresîndu-se preoţilor:
– Cetăţenilor, fratele meu a fost comunist şi va fi înmormîntat fără preot.
– Nu, Vasia este băiatul meu, eu l-am făcut, eu l-am crescut şi eu îl înmormîntez aşa cum trebuie.
 – Da, numai că Vasia a cerut să fie ars şi dumneata l-ai adus aici. Bătrîna a început să plîngă cu sughiţuri uşoare şi îngîna ceva, acoperindu-şi faţa cu colţul basmalei. Preoţii stau unul lîngă altul cu privirile în pămînt. Clatină din cînd în cînd cădelniţele fumegînde. Mirosul de tămîie se răspîndeşte puternic prin pădurea cimitirului, pătrunzînd în nări.
– Cetăţenilor, vorbeşte alt tînăr, adresîndu-se preoţilor, credem că ne-am înţeles. Mortul trebuia să fie incinerat, dar nu s-a făcut aceasta din cauza opoziţiei părinţilor. Am decis să fie înmormîntat în cimitir, dar fără preot. Vă rugăm!...

Cei doi preoţi se înclină, îndoindu-se din spinări, ca arcurile. Vizitiul nu s-a mai urcat pe capră, a prins calul de căpăstru şi merge înaintea lui. Sus, fetiţa n-a auzit nimic din tot ce s-a discutat. A sucit iconiţa, uitîndu-se de două ori la ea – reprezenta chipul Maicii Domnului.“


Mai departe, Vasia este aşezat în groapă.

„În timpul acesta, printre copaci, şi-au făcut iar apariţia cei doi preoţi, cu potcapuri pe cap şi cu cădelniţele în mîini. Unul dintre ei a înaintat pînă la marginea gropii. S-a răspîndit din nou mirosul puternic de tămîie.
– Aşa, părinţilor, pentru Dumnezeu slujiţi, a exclamat bătrînul la vederea preoţilor.

Plînsul bătrînei se aude acum insistent prin pădurea cimitirului, prin toamnă… Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgîndu-se cîţiva paşi… Slujba preoţilor a durat puţin… Cînd mormîntul a fost terminat, bătrînul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă albastră. Unul dintre tineri a înfipt în faţa crucii o scîndură albă cu numărul 618, de care era prinsă o panglică roşie…“

În final, acest mic comentariu al lui Sahia: „Aceasta a fost o înmormîntare ortodoxă. Slujba religioasă este liberă. Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi, nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte, însă, curajul. N-ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi, care demult au uitat de Dumnezeu. Înmormîntările comuniste sînt cu totul altfel. Adeseori am văzut pe străzi un camion mare, decorat în roşu, în care se află un sicriu, de asemenea îmbrăcat în roşu. Trece repede, cu muncitori şi muncitoare urcaţi pe el sau agăţaţi de el. În urmă, tovarăşii de fabrică aranjaţi în coloană de marş, cu muzică militară în frunte. Aspectul acesta, cu steag roşu deasupra camionului, cu muncitorii de lîngă sicriu în bluze albastre şi ridicaţi în picioare, nu-ţi mai trezeşte deloc ideea sinistră a morţii, ci ai impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa.“