Cu profesorul la control (II)

Criteriile de performanţă cuprinse în fişa de evaluare a cadrului didactic par a fi construite în jurul a două sau trei idei fixe pe care autorii lor le au despre ce ar trebui să facă un dascăl performant: 1) să respecte legile, programele, normele, regulile trasate de minister; 2) cunoştinţele predate „să aibă caracter aplicativ“ şi 3) să-şi îndeplinească obiectivele şi sarcinile. Nimic despre creativitate sau iniţiative proprii. Nimic despre atributele cu care ar trebui să fie înzestrat orice pedagog bun. Cu alte cuvinte, dascălul este un simplu executant. Totul e fixat, standardizat, legiferat de sus, de la minister sau inspectorat. (Nu-i vorbă, că nici cadrele didactice nu se înghesuie să dezvolte cine ştie ce proiecte de reformare a învăţămîntului: după cum spuneam, pe forumurile lor, în afara cîtorva reclamaţii răzleţe, mai toate fără soluţii, discuţiile, de altfel cuminţi, se învîrt în jurul pensiilor, a examenelor de titularizare sau de obţinere a unei gradaţii.)

Deşi am citat şi în articolul anterior formulări obosite, înţepenite, ruginite, găsite în acest document al Ministerului Educaţiei, nu mă pot abţine să nu o fac din nou, dată fiind amploarea dezastrului: astfel, profesorilor li se cer, printre altele, următoarele: „furnizarea de feedback şi informarea sistematică a educabililor“, iarăşi „comunicarea sistematică, către beneficiarii de educaţie, a rezultatelor evaluării“, „evaluarea satisfacţiei beneficiarilor de educaţie conform procedurilor stabilite la nivelul unităţii de învăţămînt“ (revin cu întrebarea, cum evaluezi gradul de satisfacţie al beneficiarilor ca să ştii ce note îi dai profesorului?), „utilizarea metodelor active (care presupun activitatea independentă a educabilului, individual sau în grup) în activităţile de învăţare“ (aşadar, dacă vreun profesor a ajuns să stea la catedră fără să ştie ce înseamnă „metode active“, nu-i nici o problemă, i se va explica în timpul evaluării ce înseamnă).Finalul documentului se referă, în acelaşi limbaj de lemn, la ce ar trebui să se întîmple după evaluare. Citez: „În spiritul îmbunătăţirii calităţii, orice evaluare trebuie să producă consecinţe. Aceste consecinţe pot fi individuale sau instituţionale.“ Mai precis, care sînt ele? „Rezultatele evaluării vor avea consecinţe la nivelul salarizării şi al relaţiilor de muncă, care vor fi reglementate prin act administrativ separat.“ (Care este legătura dintre relaţiile de muncă şi punctajul obţinut de profesor? N-am găsit răspunsul în nici una dintre anexele documentului.)

Principalul scop al unei evaluări este acela de a recunoaşte, de a aprecia meritele celui evaluat sau de a găsi greşelile acestuia şi soluţiile lor de remediere. Este, deci, esenţial ca atît evaluatorul cît şi cel evaluat să fie cooperanţi, pe cît posibil obiectivi în aprecieri, pregătiţi să recunoască greşeli sau merite, dispuşi să accepte punctul de vedere al partenerului de dialog. Or, o evaluare, care are drept consecinţe modificări salariale, poate produce două efecte, amîndouă nocive: 1) ameninţarea cu o eventuală scădere a salariului transformă evaluarea într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte, în care cu greu ne-am putea imagina că dascălul, şi oricine aflat în locul lui, şi-ar mai putea asuma orice fel de erori în activitatea sa, oricît de neînsemnate. Sau 2) în orice evaluare sînt analizate sarcinile şi atribuţiile descrise în fişa postului. Atunci, mărirea venitului lunar pentru un punctaj maxim obţinut îi inoculează dascălului falsa impresie că ar putea fi răsplătit cu un surplus de bani doar pentru că este un bun dascăl.

Maria Iordănescu este psiholog.