Normalitate
Ori de cîte ori este adusă în faţa opiniei publice din România problema homosexualităţii, lucrurile o iau razna. Se alege praful de legendara toleranţă românească, de bunăvoinţa şi îngăduinţa faţă de opţiuni sau feluri de a fi altele decît cele majoritare. Orice campanie iniţiată de organizaţii care susţin comunităţile gay sînt întîmpinate cu huiduieli, blesteme, isterii locale, indignări vehemente ale Bisericii, contramanifestaţii delirante. Chipuri schimonosite de ură, vorbe murdare, gesturi ameninţătoare înfrîng orice tentativă de dialog, de acceptare, de deschidere către altceva decît o presupun norma, media, majoritatea. Toate, aruncate în luptă, în numele credinţei. M-aş aştepta, însă, dacă tot sîntem un popor care-şi manifestă atît de pasional credinţa, ca aceeaşi sfîntă indignare creştinească să se manifeste, cu aceeaşi amploare şi virulenţă, şi atunci cînd se petrec fapte ce contrazic îndemnurile, legile, sfaturile cuprinse în cărţile sfinte: cînd auzim de zeci de copii abandonaţi în spitale, de părinţi care-şi maltratează copiii, de bărbaţi care-şi bat nevestele, de copii care sînt obligaţi să muncească zi-lumină sau să scotocească prin gunoaie.
Pe de altă parte, e aproape imposibil să nu sesizezi modul cel puţin neobişnuit şi contraproductiv în care comunitatea gay, de aici şi de peste tot în lume, cere acceptarea membrilor săi de către societate. Stridenţa gesturilor lor, agresivitatea cu care vor să impună o altfel de viziune despre normalitate irită sau nasc, în cel mai bun caz, o rezervă deloc încurajatoare.
Într-un context confesional în care homosexualitatea este socotită un păcat, o acţiune de genul celei iniţiate în Spania, prin care 200 de homosexuali l-au întîmpinat cu săruturi lascive, pe Papă, venit să sfinţească Sagrada Familia, nu poate naşte decît indignare, chiar dacă nu eşti habotnic. Aşa ceva pur şi simplu nu se face. Nu încerci să demonstrezi pentru dreptul tău la normalitate, lezîndu-l pe al meu. Nu poţi să-mi demonstrezi că eşti o persoană liberă, cu preţul ofensei aduse credinţei mele, simbolurilor şi ritualurilor în care cred. La fel de inadecvat ar fi fost şi un spectacol erotic oferit, în aceeaşi situaţie, de un grup de heterosexuali atei.
Un afiş publicitar care prezintă un nou-născut purtînd eticheta de homosexual aruncă pe piaţă un mesaj, în cel mai fericit caz, fals. De cînd se studiază genetica şi comportamentul uman, nu s-au tras concluzii certe în privinţa originii homosexualităţii. Nu poţi afirma, deci, fără să işti reacţii de respingere, că un copil de două luni este homosexual, atîta timp cît sîntem încă în sfera ipotezelor. Pe de altă parte, e şi o greşeală de strategie: nu încerci să cîştigi toleranţa şi deschiderea către drepturile homosexualilor, manipulînd imaginea unui copil. (Cred că bebeluşii au şi-aşa destul de multe alte campanii de dus, în ziua de azi: împotriva contaminării cu HIV, pentru a avea spitale sau şcoli decente, pentru a fi apăraţi de adulţi. Nu mai trebuie să le adăugăm o nouă povară pe umerii lor.)
Ştiu sigur că există, şi de o parte, şi de cealaltă, oameni decenţi. Oameni care sînt în stare să accepte normalitatea celuilalt, diferită de a lui. Creştini care nu înţeleg să judece comportamente cu care nu sînt de acord, şi care lasă piatra deoparte. Homosexuali care îşi doresc să aibă o viaţă normală, fără ascunzişuri, şi care îşi duc bătăliile de zi cu zi într-un mod cuviincios. Din păcate, cei care se văd, cei care militează cel mai vehement pentru o tabără sau alta sînt şi cei care le fac cele mai multe deservicii.
Maria Iordănescu este psiholog.
