Blasfemia şi drepturile artei

Publicat în Dilema Veche nr. 119 din 4 Mai 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cînd literatura încetează să mai producă "blasfemii", înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze; că, altfel spus, nu mai prezintă nici un pericol de a influenţa opinia publică, de a-i destabiliza inerţiile şi poncifele. Există uneori o componentă blasfemică în libertatea extremă a artei - a artei moderne cu deosebire - de a transgresa, contesta sau chiar sfida normele şi tabuurile sociale, în opoziţia ei faţă de autoritatea instituţionalizată resimţită ca meschină, restrictivă şi opresivă. (Putem vedea în ea, pînă la un punct, un reflex "individualist" al ereziilor împotriva dogmei şi moralei creştine instrumentalizate politic). Într-un cunoscut eseu, profesorul Virgil Nemoianu definea esteticul autentic sub specia unui "secundar" aflat mereu în luptă de gherilă cu "principalul" (cu autoritatea normativă, politică sau/şi religioasă a societăţii), întrebîndu-se retoric dacă nu cumva literatura este întotdeauna "reacţionară". Desigur, pentru comparatistul româno-american, a fi "reacţionar" nu înseamnă ceea ce termenul respectiv a ajuns să desemneze în teoria politică, ci a reacţiona, a fi în opoziţie (fie ea "conservatoare", "revoluţionară", "anarhistă") cu linia oficială şi în acelaşi timp a salva/prezerva/apăra valorile respinse de oficialitate. Evident, nu e vorba aici despre literatura propagandistică, aflată în slujba unui regim politic, ci de arta insubordonantă. Nu este oare de atîtea ori arta mare o expresie sublimată a negativităţii, a malignităţii, a nocturnului "demonic", a "răului" (cf. G. Bataille)? Asemenea lui Mefisto din Faust, arta "face veşnic numai bine", chiar dacă îşi propune să facă "răul" (adică: să agreseze, să scandalizeze, să destabilizeze, să nege...). Cînd se pune însă la remorca unui "Bine" oficial, ea ajunge, dimpotrivă, să facă numai rău. În pledoaria sa de la procesul de imoralitate intentat pentru nuvela Duduca Mamuca..., tînărul B.P. Hasdeu afirma sus şi tare că şi-ar dori mai bine să ajungă în iad alături de "imoralii" domni Heliade Rădulescu, Negruzzi etc., decît în rai alături de preamoralul său acuzator V.A. Urechia. Tradiţia eretică a literaturii vine, ştim asta, de departe. Poezia "goliardică", literatura libertinilor, "subversiunile" scriitorilor luminişti, scrierile Marchizului de Sade constituiau ameninţări veritabile pentru o parte a elitelor premoderne; ulterior, cînd aristocraţia a intrat în declin, satanismul antiburghez romantic şi decadent a preluat ştafeta "artei ca reacţiune", iar la începutul secolului XX Marinetti, Tzara şi alţi avangardişti au transformat blasfemia în strategie internaţională de PR. Cînd Flaubert era chemat în judecată pentru Madame Bovary, literatura "trebuia" încă să educe bunele moravuri ale societăţii, nu să le smintească (vezi şi apărarea de către Titu Maiorescu a Nopţii furtunoase împotriva gardienilor publici ai moralei în artă). Cînd Geo Bogza şi H. Bonciu erau trimişi, în anii '30, în boxa acuzaţilor şi înfieraţi public de Academia Română pentru "atentat la adresa bunelor moravuri" (acuzaţie sub care dospea acuza xenofobă de pornografie iudaizantă, antinaţională...), cînd Mircea Eliade era dat afară de la Universitate pentru "imoralitatea" sexuală din Domnişoara Christina, cînd scrierile unor Henry Miller şi, ceva mai tîrziu, Vladimir Nabokov erau stigmatizate de America puritană, cînd legionarii şi naţional-socialiştii ardeau în piaţa publică volumele "jidoviţilor", cînd scriitorii contestatari ai Estului erau puşi la index, prigoniţi şi cenzuraţi de regimul comunist, literaturii i se făcea de fapt, cinic vorbind, o onoare, i se recunoştea, implicit, puterea. (Observ că l-am uitat pe Cioran, cel care a adus blasfemia pe culmile rafinamentului stilistic...). Astăzi, după atîtea revoluţii sexuale, cînd estetica şocului e mai eficientă decît clasica, vetusta estetică a capodoperei, sexul, violenţa şi chiar drogurile ca teme ale literaturii şi artei au devenit modă. În mediile globalizante, revolta a ajuns mainstream, e, oricum, aducătoare de succes. În această lume, "blasfemiile" artistice sînt fie antifundamentaliste (pentru mediile dominate de acest tip de gîndire), fie anti-political correctness (iarăşi - în mediile controlate de acest curent). De o parte, fundamentaliştii islamici care, scandalizaţi de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, l-au scos pe autorul lor în afara umanităţii şi fundamentaliştii creştini care au stigmatizat, la rîndul lor (chit că mult mai soft). Evanghelia după Isus Cristos a lui José Saramago sau, la noi, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi. De cealaltă parte (deşi "comparaison n'est pas raison"...) ultra-democraţii indignaţi de neo-reacţionarismul unor scriitori precum Houellebeck, Dantec sau Martin Walser. S-ar zice că a fi corect politic (după criteriile PC-ului occidental!), într-o lume dominată de fundamentalism religios, poate fi la fel de provocator, estetic vorbind, ca şi "reacţionarismul" (practicat cu talent şi complexitate) într-un mediu controlat de "corectitudinea politică" bazată pe acţiune afirmativă şi discriminări pozitive. Este literatura (arta) un spaţiu autonom faţă de etic, social, politic şi religios, unde totul ar trebui să fie permis din punct de vedere moral şi ideologic? Pentru noi, ca europeni cu experienţa a două secole de modernitate, a două totalitarisme şi a democraţiei liberale, răspunsul pare la mintea cocoşului. În fapt, lucrurile nu sînt chiar aşa de simple; nu toţi "consumatorii" cunosc regula autonomistă a jocului (nici artiştii nu o respectă!), iar literatura şi artele - valori "slabe" - au uneori nevoie să paraziteze eretic, eventual blasfemic, sistemele de autoritate politică sau religioasă pentru a trezi atenţia publicului şi pentru a deveni, prin procură, mai "tari". Fireşte, într-o lume în care televiziunile şi showbiz-ul, nu arta înaltă, fac grosul audienţei, celei din urmă i se permite (cel puţin teoretic) luxul de a spune "orice" în ţarcul ei. Mai mult: un pic de blasfemie poate fi profitabilă şi chiar trendy atunci cînd se exercită pe socoteala unor valori tradiţionale (vezi Codul lui Da Vinci sau, la noi, literatura "detabuizantă" a tinerilor autori) în ţări avînd drept orizont politic emanciparea democrat-liberală. Oricum, arta "adevărată" e incorectă politic în sens larg (chiar dacă promovează atitudini egalitare, anticoloniale, feministe, homofile ş.a.m.d.), e, aşa-zicînd, "în răspăr", şi aşa trebuie să rămînă: cea mai rezistentă expresie a vulnerabilităţii umane. Oricum am privi lucrurile, fără valoare autentică, arta devine surogat propagandistic, moft comercial, simulacru sau impostură.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.