Elitele cresc, se formează pe lîngă elite

Consultînd DEX-ul vom constata că: elită, elite sînt un grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc.; cuvîntul vine de la francezul elite, care, pe lîngă calitatea de a fi cel mai bun, reţine imediat şi pe aceea de cel mai demn de a fi ales, ca urmare a faptului că acest termen vine de la latinescul eligere – a alege.
În accepţiunea generală, termenul de elită este asociat oamenilor cu o competenţă deosebită şi cu un înalt spirit de creativitate în viaţa socială sau/şi în profesiile lor.
Deşi a fi ales nu presupune şi rezultatul unui proces electoral, acesta a fost sensul, reţinut în special pentru a identifica elitele sociale, dar pentru elitele profesionale a fost reţinut mai degrabă sensul de deosebit, ales, distins.
În intervenţia mea mă voi referi doar la elitele profesionale, în general, şi la rolul şcolii în formarea acestora, în particular. Orice comunitate socială sau profesională are nevoie de elite pentru a-şi asigura progresul în contextul competiţional ce însoţeşte dezvoltarea şi progresul. Astfel spus, comunităţile care au ştiut să-şi formeze şi să-şi promoveze elitele au reuşit să se poziţioneze în frunte, să atingă standarde de viaţă şi culturale remarcabile, bucurîndu-se de respectul şi aprecierea celorlalte comunităţi.
În acest context, se impune a sublinia importanţa respectului de care trebuie să se bucure elitele în interiorul comunităţii, respect rezultat atît din calităţile şi contribuţiile acestora în domeniile lor profesionale, cît şi din acţiunile factorilor politici şi sociali, a mass-mediei sau a structurilor profesionale.
În timp ce elitele sociale s-au asociat şi întreprind acţiuni coerente pentru promovarea şi protejarea lor în societate sau pentru a impune reguli care să le recunoască valoarea, elitele profesionale beneficiază, în primul rînd, de recunoaştere în cadrul asociaţiilor profesionale, recunoaşterea lor în cadrul societăţii fiind condiţionată de atitudinea liderilor politici, a factorilor formatori de opinie, de modul în care societatea este pregătită să recepteze rolul elitelor în asigurarea progresului şi a prestigiului acestora.
În România modernă, Academia a fost întemeiată ca for menit să asigure consacrarea şi prestigiul elitelor, iniţial a celor culturale, din domenii socio-umane, iar, ulterior, şi în domenii ştiinţifice, esenţiale pentru progresul tehnologic. Cu toată erodarea care a marcat-o în perioada 1945-1989, în special în prima parte a acesteia, Academia Română rămîne principalul for de validare a elitelor româneşti. Numărul limitat de membri, în condiţiile acordării calităţii de membru al Academiei pe durata vieţii, nu-i permite însă acestui for să integreze printre membrii lui pe toţi cei care, uneori aparţinînd generaţiilor tinere, dovedesc calităţi şi au contribuţii de excepţie menite a-i îndreptăţi să aspire la această recunoaştere.
Promovarea şi recunoaşterea elitelor reprezintă un proces complex ce se realizează pe multe planuri şi la multe niveluri. În acest sens, există elite locale, naţionale, regionale şi mondiale. Putem găsi o imagine sugestivă a acestei ierarhizări în cea a munţilor semeţi. Aşa cum nici munţii, cu vîrfuri acoperite permanent de zăpadă, nu sînt distribuiţi uniform pe glob, tot aşa nici elitele profesionale de nivel mondial nu se află peste tot. Aceste elite mondiale sînt, în primul rînd, laureaţii premiilor Nobel şi, în general, provin de la universităţi de elită din ţările cu economiile cele mai puternice, chiar dacă de multe ori ţările lor de origine sînt departe şi sărace. Şansa acestora din urmă a constat în posibilitatea de a fi studiat în ţara lor la şcoli şi universităţi cu profesori de elită, cei mai buni în domeniul lor, sau de a fi avut acces la timp la asemenea universităţi de prestigiu din alte ţări.
Elitele se formează în şcoli de elită. Potenţialele elite, prin capacitatea de învăţare şi creaţie, trebuie să beneficieze din partea societăţii de condiţii optime de şcolarizare, în primul rînd de o consiliere corectă din partea profesorilor. Aceştia sînt cei care pot şi au datoria de a-i orienta pe parcursul afirmării arătîndu-le, în modul cel mai realist posibil, şcolile pe care trebuie să le urmeze dacă doresc să acceadă la un nivel de performanţă care să-i califice în a fi consideraţi printre elitele domeniului pentru care găsesc că au dotările necesare. Pentru aceasta este însă esenţial respectul de care se bucură profesorul în comunitatea respectivă. O societate, în care membrii ei sînt dispuşi să asiste pasiv la discreditarea şi decredibilizarea profesorilor, îşi condamnă multe din potenţialele elite la o existenţă mediocră, cu o contribuţie nulă la progresul ei. Cînd se va ajunge ca în Olanda, situaţie pe care am putut să o constat personal, România va avea şansa de a fi generatoare de elite europene şi elite mondiale, pe măsura potenţialului uman de care dispune. Acolo, dacă un profesor mentor îţi spune că pentru copilul tău cel mai potrivit este liceul de tip B sau C, deşi tu crezi că este cel de tip A sau invers, părerea profesorului poate fi pusă sub semnul întrebării doar un semestru, după care se aplică rezoluţia acestuia. Peste 90% din cazuri însă acceptă,  încă de la început, cu mulţumiri, rezoluţia profesorului.

Responsabilii potenţialelor elite

Asumarea de către fundaţii sau mecenate a sprijinirii unor potenţiale elite este în totalitate lăudabilă şi respectabilă, dar nu şi suficientă. Acest rol trebuie asumat de către cei desemnaţi prin alegeri politice să se ocupe, cu responsabilitate, de educarea tuturor, fără a neglija însă sprijinirea, prin metode specifice, a potenţialelor elite. Existenţa centrelor de excelenţă în învăţămîntul preuniversitar, ca loc în care tinerii cu înclinaţii deosebite spre cunoaştere să găsească, din păcate doar în afara programului obişnuit, condiţiile materiale şi umane pentru o educaţie specială, este o picătură într-un ocean de măsuri ce limitează şansele copiilor noştri.
În absenţa unui sistem care să pună la dispoziţia potenţialelor elite, pe baza unor procese riguroase de selecţie, şi a unor reguli severe de părăsire a rutei în caz de neconfirmare, şansele acestora sînt 90% dependente de posibilităţile financiare ale părinţilor. Ce şi-a permis un stat guvernat de idei egalitariste nu-şi poate permite unul care se vrea al economiei de piaţă? Aceste clase speciale, pe diferite profile, ar fi imposibil de susţinut de societatea românească actuală? Cred că nu şi sper să se găsească loc pentru ele în viitorul apropiat.
Cum am mai spus, „elita“ vine de la „a alege“ şi presupune, deci, o selecţie după criterii de calitate, mai mult sau mai puţin bine definite. De cele mai multe ori, selecţia este rezultatul unor competiţii organizate special pentru a se conferi, unei persoane şi de cele mai multe ori unui grup, titlul de elită într-un domeniu, titlu care poate fi însoţit de obţinerea unei diplome, a unei poziţii sau de o finanţare specială din partea unei fundaţii sau a unor organisme ale statului: ministere, consilii etc.
Spre exemplu, aşa s-a întîmplat în Germania unde, la un moment dat, în 2005, guvernul a decis să organizeze o selecţie pentru a nominaliza cîteva universităţi de elită de genul celor existente în SUA şi Anglia şi care să ajungă la nivelul acestora în următorii ani, după o finanţare suplimentară consistentă. După ce iniţial au fost nominalizate trei, ulterior au fost nominalizate nouă universităţi de elită, care urmau să primească aproximativ 2 miliarde de euro în următorii 5 ani. În prezent, nici o universitate din Germania nu se numără printre primele 50 de universităţi din lume; conform unor clasificări internaţionale recunoscute de comunităţile academice, această măsură venind tocmai în sprijinul eforturilor unor universităţi de a accede în grupul de elită a universităţilor.
Ideea este că nu poţi fi elită, nu poţi forma elite de nivel mondial, dacă nu beneficiezi de o finanţare suplimentară, rezultat al unor evaluări, evident din afara universităţilor. Această evaluare, de care se vorbeşte de mulţi ani şi în ţara noastră, este absolut necesară dacă nu se doreşte ca cenuşiul să acopere performanţele universităţilor româneşti. Probabil că ar fi fost mai inspirată adoptarea unei legi a învăţămîntului superior, lege propusă încă de regretatul Marian Papahagi, poate că doar astfel universităţile româneşti ar fi avut cu adevărat şansa unei reformări profunde.

Permanenţa posturilor universitare – posibile blocaje pentru formarea elitei

Sînt multe aspecte ale vieţii universitare românesti care ar trebui schimbate. Faptul că toate posturile universitare sînt posturi permanente blochează, cel puţin cu o anumită periodicitate, accesul potenţialelor elite din rîndul generaţiilor mai tinere. Doar dacă cel puţin 50% din posturi ar fi oferite pe perioadă determinată şi posturile scoase la concurs ar fi doar posturi vacante, nu posturi transferate pentru promovare, ar exista şanse reale ca unele dintre elitele noastre, desăvîrşite şi apreciate în universităţi şi instituţii de prestigiu din străinătate, să se reîntoarcă şi să se integreze în universităţile româneşti, sporindu-le performanţa şi prestigiul. Ar trebui ca, în viitor, pentru ocuparea unor posturi permanente, să poată candida doar cei care au avut stagii de doctorat sau postdoctorale la universităţi din străinătate.
În acelaşi timp, tocmai pentru a menţine performerii în universităţi, ar trebui dezvoltate, pe lîngă universităţi, institute şi centre de cercetare puternice aşa cum sînt pe lîngă orice universitate din topul celor mai bune 100 de universităţi. Doar asemenea structuri pot să ofere şanse reale de integrare a unor specialişti validaţi internaţional, mai ales din domeniile ştiinţifice în care ştiinţa românească este vizibilă la nivel mondial.

Simon Simion este profesor universitar, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.