Să de-conspiraţi bine! Piaţa de poveşti politice

Ziua conspiraţiei cade în România în fiecare zi. Unii dintre cei care o sărbătoresc cu sfinţenie sînt politicienii şi comentatorii politici. Mulţi politicieni şi o parte dintre comentatorii politici! Şi în cazul unora, şi în cazul celorlalţi există mize şi explicaţii ale unor asemenea comportamente cvasi-pioase. 

De ce folosesc politicienii mitul conspiraţiei? Făcînd media reacţiilor care utilizează retorica de tip conspiraţionist, răspunsul care se detaşează clar este următorul: pentru că le foloseşte! Bănuiala mea – deşi, mai ales, speranţa mea! – e că nu sînt mulţi politicienii care cred într-adevăr în conspiraţii. Ei ştiu însă şi, dacă nu ştiu asta de la bun început, învaţă cu siguranţă în timp că poveştile vag misterioase, naraţiunile conspiraţioniste, dacă sînt bine plasate, vînd foarte bine. Succesul de piaţă al conspirativitelor nu ne spune nimic semnificativ despre întemeierea în/pe realitate a unor asemenea poveşti, ci despre utilitate (pentru cei care lansează sau vampirizează astfel de scenarii de interpretare) şi despre naivitatea multora (şi anume, a celor care sînt dispuşi să primească, în chip de explicaţii şi, mai mult, de justificări, conspiraţiile). Realist vorbind, abundenţa evidentă a liniilor de interpretare în cheia conspiraţiilor pledează mult mai mult în sensul ideii că diversele evenimente – care sînt, de multe ori, explicate prin două sau mai multe „conspiraţii“ contradictorii unele cu altele! – nu sînt supuse într-o măsură atît de mare unor presiuni şi determinării de tip conspirativ. Şi mai realist vorbind însă, valoarea de adevăr a conspiraţiilor este ultimul lucru de care sînt preocupaţi, de pildă, politicienii atunci cînd fac uz de o retorică din această specie.

Conspiraţiile sînt eficiente şi produc dividende pentru cei care umblă cu ele – spre exemplu, în sensul notorietăţii sau, cuantificabil, la vot – tocmai pentru că fac parte dintr-o constelaţie mitologică vie. Or, ştim prea bine, miturile sînt eficiente, miturile lucrează tocmai pentru că sînt dincolo de adevăr şi de fals. 2009, an foarte încărcat din unghi de vedere electoral, este şi anul în care în spaţiul public şi în centrul agendei mediatice am avut de-a face cu multe scenarii conspiraţioniste, puse în joc de toate taberele implicate în confruntări. Am avut chiar şi o replică prin „conspiraţia bunului simţ“; a fost un fel de „next level“ retoric pentru sintagma de mai înainte. Observaţia inevitabilă pe care o putem face imediat cu privire la piaţa de poveşti conspiraţioniste, pe care o propune spaţiul politic, e că aceasta va fi şi la următoarele alegeri, mai ales la cele cu miză foarte mare, generoasă. Este foarte uşor de înţeles: conspiraţiile produc sau pot produce victime; iar victimele – nu-i aşa? – trebuie să fie apărate. De eroi salvatori, de pildă!

De ce folosesc comentatorii politici ipoteze şi teze conspiraţioniste? Răspunsul parţial se suprapune peste cel de la întrebarea de mai sus: cei care interpretează faptele şi – la noi! – mai ales vorbele politicienilor duc mai departe, pentru că sînt multiplu interesaţi, mesajul politicienilor. Care, încă o dată, cînd rulează conţinuturi conspiraţioniste, nu are drept miză adevărul, consistenţa şi consecvenţa, ci eficienţa/utilitatea. Mai e, însă, un tip de răspuns pe care nu ar fi... util să îl ocolim: şcoala dominantă de interpretare a politicii (înţeleasă mai ales în sensul de “politics“) încă ţine mai degrabă de o aroganţă de tip (fals) enciclopedistic, decît de jocul de interpretare – mai puţin spectaculos, e drept – bazat pe specializare şi argumentare. Nu e chiar o nedreptate să afirmăm că aceia care produc şi diseminează interpretare în mediile influente au o relaţie destul de cordială cu ceea ce am putea numi părerologia sau chiar cu lăutărismul. Or, cînd „ştii“ tot sau aproape tot, apelul la conspiraţii devine o datorie.

Conspiraţiile detectate în prime-time cu viteză de interpretare fulger maschează, în realitate, o bine însuşită cultură a aroganţei şi ignoranţei. Cînd un complot este depistat prompt îndărătul unei interjecţii rostite neglijent de cutare politician – şi am văzut cu toţii prea bine că este depistat! – atunci totul capătă sens! Promovarea insistentă a celor care nu sînt neapărat atenţi la sensul unor întrebări, ci ştiu dinainte răspunsurile la acestea, dinainte chiar de a fi fost formulate – şi nu orice fel de răspunsuri, ci pe acelea exhaustive! – subliniază, pe de altă parte şi din păcate, şi o acută criză axiologică.

E bine de observat, poate, şi că hermeneutica exhaustivă practicată în regim de urgenţă face victime şi în rîndul celor interpretaţi: miraţi în primă fază de profunzimea (sau, cum spunea un personaj notoriu, de „profunditatea“) afirmaţiilor pe care o observă şi/sau o decretează prompt cei care le comentează, cei „interpretaţi“ ajung să preia aceste scenarii bine îmbibate în logici conspirativiste. Cum ar veni: nimic nu se pierde, totul se conservă şi mai mult decît atît – totul se multiplică!

Trăgînd linie: e simplu de răspuns la întrebarea „de ce vînd aşa de bine comploturile din vorbe?“ şi pentru asta nu e nevoie nici măcar de vreun scenariu conspiraţionist. Vînd pentru că există o piaţă solidă. O cerere abundentă şi o ofertă pe măsură.

Sînt nocive conspiraţiile de acest fel? Sînt utile – ar putea răspunde cei interesaţi să lucreze cu ele. Dar, da, unele sînt şi nocive. Nu numai fiindcă evacuează sau pun la colţ interpretări mult mai solid construite, nu doar fiindcă uneori chiar există conspiraţii (dar nu atît de multe pe cît se spune; în fapt, sînt infinit mai puţine!), dar şi pentru că au puterea de a face multă lume să se îndoiască profund de existenţa misterului, inclusiv banalizînd ideea de mister, prin repetarea inflaţionistă a unor false mistere ieri conspirate, azi de-conspirate.

Cristian Pătrăşconiu este jurnalist şi blogger: http://patrasconiu.ro.