Şpaga la români

În ultimii 20 de ani, în România, şpaga a devenit sport naţional: cadrele medicale trebuie motivate suplimentar pentru ca bolnavul să beneficieze de un tratament mai bun în spitale, angajatul din administraţie trebuie motivat, la rîndul său, pentru a-i răspunde mai prompt contribuabilului aflat în faţa ghişeului, managerii companiilor private, care vor să facă afaceri cu statul, ştiu că trebuie să dea şpagă pentru a obţine contracte publice, în tribunale dreptatea se împarte, de prea multe ori, în funcţie de cine plăteşte mai mult, iar lista ar putea continua la nesfîrşit. Cînd discutăm despre acest fenomen, trebuie să facem diferenţa între şpaga oferită bugetarului „de rînd“, cel din spitale, şcoli sau din administraţia centrală şi locală, şi şpaga oferită la nivel înalt. În primul caz, este vorba despre sume de bani mici sau medii, fie acordate benevol de cetăţeni drept recunoştinţă pentru serviciile prestate, fie pretinse de către cei aflaţi în slujba cetăţeanului pentru a-şi onora sau încălca obligaţiile de serviciu.

Luate individual, sumele nu sînt foarte mari, însumate însă, ajung la cifre respectabile. Astfel, conform unor studii recente, numai în spitale cuantumul anual al plăţilor informale se ridică la 360-500 de milioane de euro.

În ceea ce priveşte şpaga la nivel înalt, aici nu mai discutăm despre sume de bani mici sau medii, ci despre sute de mii sau chiar milioane de euro plătite funcţionarilor publici aflaţi în poziţii-cheie, funcţionari care, la rîndul lor, au dat şpagă pentru a ajunge în poziţiile respective.

Anual, statul cumpără bunuri şi servicii echivalente cu 10% din PIB (sau 12 miliarde de euro), iar anchetele realizate de jurnalişti au dezvăluit faptul că nivelul „comisionului“ plătit de companii pentru a obţine contracte cu statul este de 10-30% din valoarea contractelor. Prin urmare, putem uşor să ne imaginam că sumele încasate ilegal de funcţionarii publici de rang înalt trec de un miliard de euro în fiecare an, această cifră fiind una foarte conservatoare.

Care sînt motivaţiile şpăgii? De obicei, micul şpăgar invocă salariul mic drept justificare pentru atenţiile pe care le cere sau le primeşte benevol în schimbul serviciilor prestate, în timp ce, la nivel înalt, lucrurile stau complet diferit, în sensul că cei care ajung acolo cotizează la partid sume mari de bani şi, odată instalaţi pe poziţiile respective, se grăbesc să-şi recupereze cît mai rapid „investiţia“, ştiut fiind faptul că, în momentul în care partidul aflat la putere pierde alegerile, există mari şanse ca ei să fie schimbaţi din funcţie. În mod evident, şpaga, în particular, şi corupţia, în general, au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării economice a unei ţări, accentuînd decalajul dintre creşterea economică efectivă şi cea potenţială.

În România, economia neagră, nefiscalizată a ajuns să reprezinte între 25% şi 34% din PIB, iar prin sustragerea contribuabililor de la plata taxelor şi a impozitelor, bugetul de stat este păgubit anual cu cel puţin 8-9 miliarde de euro, sumă echivalentă cu întreg deficitul bugetar înregistrat anul trecut.

Acordarea contractelor publice pe bază de comision elimină competiţia pe piaţă, determinînd un cost total mai mare şi o calitate mai scăzută a lucrărilor publice efectuate de către companii. De asemenea, corupţia are efecte negative şi asupra investiţiilor străine – ce companie serioasă investeşte într-o ţară cu un sistem judiciar corupt, unde trebuie să cotizezi pentru a-ţi cîştiga dreptatea la tribunal?

Pe de altă parte, lupta împotriva corupţiei bate pasul pe loc. Campaniile de tipul „Nu da Şpagă!“ derulate în ultimii ani de către autorităţi au generat rezultate mediocre, iar la nivel înalt, bătălia pentru funcţii rămîne în continuare acerbă, semn că este încă profitabil să fii la putere.

Concluzie – pînă cînd nu vom vedea politicieni şi oameni de afaceri cu greutate judecaţi şi condamnaţi pentru acte de corupţie, nu vom observa nici o reducere a numărului celor care vor acorda sau vor pretinde sume de bani drept şpagă. 

Cristian Orgonaş a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice a Univestităţii de Vest din Timişoara şi un master în Pieţe Financiare. Are experienţă în vînzări şi achiziţii, iar în prezent publică articole pe teme economice atît pe site-ul propriu khris.ro, cît şi în diverse publicaţii.