Biografia unui spectacol
– De ce nu începe? întreabă domnul de lîngă mine. Are un trenci ponosit şi o servietă veche de piele.
– Începe la 7, îi explic eu.
– În ziar am citit că la 6.
– La 6 au fost invitaţi oamenii, expoziţie, cocktail...
– În ziar aşa spunea, la 6!
Pauză. Un grup de elevi de la un liceu de elită din Bucureşti se foieşte de jur împrejur. Cîteva scaune sînt ocupate cu hainele lor.
– Nu puteţi să strîngeţi şi voi hainele astea, că mai vine lume, l-am văzut şi pe domnul Emil Constantinescu, e şi domnul Stelian Tănase, sînt elite ale ţării noastre, aveţi şi voi puţin respect! li se adresează omul în trenci, revoltat, elevilor.
– Cine e fiinţa asta? întreabă o fată, uitîndu-se lung la omul în trenci. După care îi face o poză cu mobilul. Toţi colegii rîd.
– Nu mai există respect în ziua de astăzi! mi se adresează omul în trenci mie.
Eu tac. El priveşte admirativ în jur. Sîntem la Sala Palatului.
– Nu se mai construieşte acum aşa ceva!... Acum totul e cu investiţii străine, cică, da’ nu mai e nimic pentru oameni. Eu stau tot în bloc, de pe vremea lui Ceauşescu. Fără Ceauşescu nu aveam nici asta...
Se stinge lumina în sală. Toţi elevii chicotesc. Începe filmul. O scenă din procesul lui Ceauşescu.
– A, ştiu asta! exclamă un băiat cu mîinile petrecute pe după umărul celor două colege de lîngă el. Acum o să-l împuşte, stai să vezi...
Nu-l împuşcă. Urmează scena morţii lui Gheorghiu-Dej.
– Aoleu – ţipă o fată – să nu-mi spui că acum o să-mi arate şi cadavre!
– Ăsta cine e? se interesează o alta.
– Gheorghiu-Dej, fată, n-auzi?
– Ce nas mare are! comentează o voce de băiat.
– În puii mei, mi-am agăţat o unghie! se aude o voce de fată.
Trei elevi ies din sală şi se întorc peste cîteva minute cu trei pungi de sticksuri. Le împart, veseli, între ei. Cineva fotografiază ecranul cu mobilul. Altcineva trimite un SMS.
O scenă de la un revelion. Cîteva fete de pe rîndul din faţa mea se ridică în picioare şi încep să danseze pe ritm de house. Toată lumea rîde.
– Tu, uite ce coafură avea şi aia!
– Aşa era trendy, fată!...
Omul în trenci îmi pune discret mîna pe umăr şi se apleacă la urechea mea:
– Aşa am cunoscut-o eu pe nevastă-mea. Am dansat-o toată noaptea de am zăpăcit-o... chicoteşte el şi îmi dă, complice, un cot în coaste.
Alt grup de elevi iese din sală şi se întoarce cu floricele. Le împart apoi şi pe astea. Dinspre omul cu trenci se aud nişte oftaturi. Am impresia că plînge.
– Am fost şi eu acolo, îmi arată el cu degetul ecranul, unde e o scenă de la cutremur. M-am oferit voluntar. Eram la IMGB, muncitor, şi m-am oferit voluntar, să ajut să scoată oamenii de sub dărîmături. Am găsit o bătrînă, săraca, cu picioarele zdrobite, dar restul era întreagă, aşa cum a căzut blocul pe ea, cine ştie... Şi ţinea în braţe un căţel mic şi alb, care încă mai trăia...
De data asta plînge cu siguranţă.
Ceauşeştii jucînd volei cu tovarăşii. Ea are o fustiţă de stambă şi ţopăie pe lîngă minge. El nu se mişcă de lîngă fileu, de care mai trage din cînd în cînd, înciudat, ca să treacă mingea dincolo, la adversari.
Rîsete copioase în toată sala, aplauze.
– Andrei? ţipă o fată în mobil. E Andrei! – anunţă apoi pe toţi cei din gaşcă. Nu ştiu cînd dracu’ se termină că ne-am plictisit! Vii să ne iei cu maşina? Oau, vine Andrei să ne ia cu maşina, fetelor!
Filmul a ajuns de-abia pe la jumătate.
– Auzi, da’ ăştia nu bagă pauză de publicitate? întreabă un băiat din spate.
– Azi nu se mai construieşte aşa ceva! repetă omul în trenci şi arată cu degetul spre ecran, unde e o scenă de pe şantierul Casei Poporului. E cea mai mare clădire din lume, ştiţi, nu? mă mai iscodeşte el.
Se termină filmul. Ies printre primii şi îmi aştept prietenii la intrarea în Sala Palatului.
– Asta ar fi fost culmea, să ne mai pună şi să plătim! mai aud eu, înainte de plecare, o voce din grupul de elevi lîngă care am stat pe parcursul filmului.
– Cred că am pierdut metroul... îmi aruncă, în treacăt, omul cu trenci şi dispare înspre Universitate.
Ne adunăm cu toţii, în final, şi ne repezim spre primul bar. Efectiv nu mai avem răbdare să comentăm filmul lui Ujică, Autobiografia lui Ceauşescu. Toate barurile de jur împrejur sînt însă pline cu grupuri de oameni ieşiţi de la film. Găsim în cele din urmă o masă, ne aşezăm şi comandăm rapid cîte o votcă. Apoi evocăm şi comentăm scenă de scenă, pînă tîrziu în noapte.
– Parcă am fi fanii Naţionalei după un meci pierdut de campionat european. Trebuie să disecăm şi noi cum de a fost posibil, nu?... zîmbeşte un amic.
