Ciorănia – sau despre faptele „umile şi periferice”

Nu mi-aş fi închipuit vreodată că se poate scoate atît de mult din fapte umile şi periferice! – a exclamat „intelectualul român“, după ce Victor Alexandru Stoichiţă a ajuns la Platon şi sofişti pornind de la „şmecheriile“ interpretative (şi nu numai) ale ţiganilor lăutari (inclusiv – oroare! – manelişti). De fapt, aşa cum pentru un medic nu există organe nobile, de care se ocupă cu plăcere şi mîndrie profesională, şi organe ignobile, de care nu vrea să audă, nici pentru ştiinţele sociale nu există „fapte umile şi periferice“; există doar profesionişti care ştiu să vadă şi profesionişti care sînt obişnuiţi să privească doar ceea ce li s-a spus că e demn de văzut. Or, din acest punct de vedere, prezentarea lui Stoichiţă din cadrul Conferinţelor de la Şosea a fost o demonstraţie de virtuozitate şi clar-viziune cum rar mi-a fost dat să ascult. Combinaţia de plăcere aproape ţărănească de joc şi rafinament francez de analiză şi limbaj au completat acest moment de bucurie spirituală pură.

Dar cum este posibil aşa ceva cînd subiectul întregii analize nu era altceva decît ciorăniile şi şmecheriile cu care se mîndresc ţiganii lăutari? Despre ce vorbeşte ăsta, mînca-ţi-aş? – s-a amuzat şi „presa română“.

Păi, tocmai aici e întreaga artă! Ea începe, pur şi simplu, prin a lua în serios ceea ce spun şi fac oamenii, oricît de „umili şi periferici“ ar fi ei. Or, Stoichiţă a observat în Zece Prăjini, unde a ajuns invitat de Speranţa Rădulescu şi unde a rămas vreme îndelungată, că pentru tot acest sat de lăutari „ciorănia“ este o referinţă constantă, vag misterioasă, de mare admiraţie, care punctează comentariile lăutarilor între ei, şi nu doar pentru gage. Şi a luat în serios acest lucru: nimic nu este lipsit de rost în lumile umane!

Dar ce rost profund şi nobil poate avea „hoţia“ (căci cioran asta înseamnă, „hoţ“!)? Nu orice fel de hoţ însă – se grăbesc lăutarii să explice – ci un „hoţ deştept“, „priceput“, „talentat“ etc. Căci „hoţia“ lui constă în primul rînd în a „fura meseria“ pentru a intra în breasla lăutarilor, iar mai apoi în a „fura“ cîte o „şmecherie“ muzicală a celor mai pricepuţi dintre ei şi a se lăsa la rîndul său „furat“, dacă i-a ieşit şi lui o „şmecherie“ demnă de un mare lăutar. Se poate şi fără, desigur, dar e „ca şi cum ai găti fără sare“ – explică un bătrîn din fanfara din Zece Prăjini. Şi Stoichiţă a dat audienţei mai multe exemple cît se poate de „tehnice“ de intervenţii cromatice şi alte trucuri cu care se mîndresc unii sau alţii dintre lăutari. Inclusiv o şmecherie deşteaptă a unuia Mozart, pe care un lăutar nu s-a jenat să o ciorănească, încîntat de cum sună chestia aia cu a la turca. Este exact acelaşi gen de „furat“ ca în cazul descîntecelor, despre care orice „vrăjitoare“ a satului îţi va spune că nu pot fi învăţate, ci doar „furate“ de la cele care deţin secretul, pentru ca apoi să mai fie îmbunătăţite pe ici, pe colo, „ciupind“ cîte un vers sau un gest de la babele mai pricepute. Este o întreagă „cultură a şmecheriei“, care poate fi urmărită de-a lungul şi de-a latul globului şi pentru care legile recente de „proprietate intelectuală“ impuse şi lăutarilor sînt o mare neînţelegere...

Bine, bine, veţi spune, orice cîntăreţ caută cîte o astfel de astuce, cum ar spune francezii. Mda, doar că ciorănia nu-i une astuce... E mai mult şi mai puţin în acelaşi timp, este o tehnică, desigur, o găselniţă, dar este şi un „meşteşug al emoţiilor“ – iar lăutarii, aceşti „fabricanţi de emoţii“, cum îi numeşte Stoichiţă, nu fac această opoziţie între tehnică şi emoţii. Ei cîntă în public şi pentru public – pentru a ajunge la buzunarul acestuia, după cum o declară toţi, fără complexe. Şi cum altfel pot atinge acest scop decît emoţionînd audienţa? Ciorănia este o practică a eficienţei şi o tehnică socială, şi nu o virtuozitate în sine. Lăutarii adevăraţi nu cunosc arta pentru artă, asta e o invenţie a intelectualilor de la oraş. Şi a Cîntării României...


Ajungem astfel mult mai departe decît stricta „cultură profesională“ a lăutarilor: ciorănia lor este un tip de inteligenţă, este de părere Stoichiţă, o inteligenţă care se opune gîndirii planificate aşa cum sofistul se opune, paradigmatic, lui Platon. Este o gîndire în act a cărei intenţionalitate este eficienţa socială pentru care a fost creată, o gîndire care trece prin degete mai mult decît prin creier şi care îşi găseşte expresia nebănuit de plenară în acest cuvînt „umil“ al unor oameni „periferici“: ciorănie.

Ascultîndu-l pe Victor Alexandru Stoichiţă, am avut brusc sentimentul că înţeleg în sfîrşit ce voia să spună Lévi-Strauss cu acel „bricolage“ prin care caracteriza „gîndirea sălbatică“ şi explica vasta combinatorică a miturilor – şi care a creat atît de multe neînţelegeri chiar şi printre cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi. M-am amuzat apoi gîndindu-mă că, dacă ar fi cunoscut studiile lui Stoichiţă sau lăutarii de la Zece Prăjini, ar fi descris probabil miturile lumii ca „marea ciorănie“. Şi, poate, ar fi renunţat şi la structuralismul său integral...